Modelarea Conținutului Instruirii la Jucătorul de Handbal Specializat pe Postul de Inter

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

Jocul de handbal este o disciplină sportivă considerată relative tanără care atrage prin dinamism, prin îmbinarea armonioasă a alergării, săriturii şi aruncării, prin capacitatea de educare a tineretului. Rezultatele obţinute pe plan naţional şi internaţional precum şi antrenorilor şi tehnicienilor la ridicarea şi modernizarea jocului de handbal demonstrează că aceasta din urmă este o forţă de prim rang.

Procesul de antrenament a urmărit şi urmăreşte în prezent perfecţionarea măiestriei tehnico-tactice şi creşterea continuă a nivelului pregătirii fizice. În ambele direcţii s-a acumulat o vastă experienţă şi dacă despre pregătirea tehnico-tactică specialiştii au scris mai mult, nu aceeaşi importanţă au acordat şi pregătirii fizice.

Noţiunea de pregătire fizică este complexă, cuprinzand, între altele, educarea şi perfecţionarea calităţilor motrice. Acestea din urmă reprezintă una din problemele de bază ale procesului de pregătire.

Introducerea modelării şi programării ca modalităţi de modernizare a proceselui de pregătire, impune cunoaşterea temeinică a problemelor teoretice de bază, ale calităţilor motrice şi în stransă legătură cu acesta- selecţionarea şi utilizarea celor mai eficiente mijloace în vederea creşterii indicilor calitativi ai actelor motrice.

Parametrul fizic (de dezvoltare şi pregătire fizică) prevăzut pentru fiecare model constituie cel mai preţios plafon, reprezintă plafonul superior de exigenţă. De altfel, între tendinţele de dezvolare a jocului de handbal pe plan internaţional se înscrie cu prioritate creşterea valorii componentei fizice (tip somatic, calităţi motrice).

Pregătirea tehnico-tactică trebuie realizată în concomitent cu dezvoltarea calităţilor motrice, întrucat între ele există o legătură şi o condiţionare reciprocă foarte stransă; de altfel s-a costatat că tratarea lor separată franează îmbunătăţirea performanţei. Pregătirea fizică este mai legată de cea tehnică în anumite etape, decat în altele. Nu se poate realiza perfecţionarea tehnicii handbalistului, dacă nu se obţine o creştere corespunzătoare şi în ceea ce priveşte nivelul pregătirii fizice, ţinandu-se seama de legile generale ale mişcării, de particularităţile mofo-funcţionale ale fiecărui sportiv.

Practica ne demonstrează că prin folosirea unui schelet de mijloc, prezente în toate etapele dar dozate diferenţiat, s-au obţinut rezultate bune.

În ultimii ani s-a observat la mari competiţii internaţionale ritmul susţinut dinamic disputelor datorită, în special, creşterii vitezei de execuţie a procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice. Este indicat să nu omitem această cerinţă a jocului modern şi să obişnuim jucătorii, încă din antrenament, să lucreze într-un ritm susţinut, cel puţin egal cu cel din timpul jocului.

1.1. SCURT ISTORIC AL JOCULUI DE HANDBAL

În comparaţie cu alte jocuri, bandbalul (şi practicarea lui) poate fi considerat un spot tanăr. Apariţia jocului de handbal în 7 jucători este semnalată, cel mai adesea, la începutul secolului XX în unele ţări din Europa.

Profesorul Nielsen din Danemarca, în anul 1904, redactează primul regulament de handbal în 7 jucători, numit handbal de sală, şi care, în 1934, este aprobat de Federaţia Internaţională de Handbal Amator. Primul joc inter-ţări are loc în 1935 între Danemarca şi Suedia, iar primul Campionat Mondial de handbal în sală are loc în anul 1938. În anul 1972 jocul de handbal în 7 jucători este introdus în cadrul Jocurilor Olimpice

Ţara de origine a jocului de handbal în 7 jucători este considerată Danemarca, iar părintele acestui joc este Holger Nielsen, care introduce în anul 1898 la Liceul din Ollerup sub numele de Handbold, fiind socotit unul din cele mai eficiente mijloace de realizare a obiectivelor educaţiei fizice şcolare datorită influienţelor sale multilaterale. De altfel, aici ia fiinţă, pentru prima dată în lume, o secţie de handbal în 7 jucători. Pe de altă parte Hans Oppermann precizează că handbalul în 7 jucători a luat fiinţă în Germania la 29 octombrie 1917, cand Max Heiser îmbunătăţeşte regulamentul unui joccu mingea la poartă numit Torballspiel, dată de la care jocul se numeşte handbal. Jocul de desfăşoară pe un teren cu dimensiunile de 20x40m, cu porţi de 2x2,5m, regulamentul prevedea să nu se alerge cu mingea în mana mai mult de 5 secunde.

Carl Schelenz, professor din erlin, face în 1920, regulamentul pentru jocul de handbal în 11 jucători, joc provenit din alt joc asemanător, numit Torbal. Jocul de handbal în 11 jucători de desfăşoară pe un teren de fotbal cu dimensiunile de 60x110m, cu dimensiunile porţilor ca la fotbal şi cu semicercul ce marchează spaţiul de poarta la 11 m. Se modifică şi dimensiunile mingii de la 70 cm la 60 m n circumferinţă. Aceste reguli au fost adoptate pe plan internaţional în anul 1920. Cele de mai sus au dus la concluzia că handbalul este un sport german. De altfel, în 1925,în Germania, erau 1282 echipe, iar în 1929 erau 8100 echipe. Avantul se explică prin înfiinţarea,în 1921, a Campionatului Naţional Germa. Primul joc iner-ţări are loc în Austria (Austria-Germania 5:4), iar după alţi autori, Austria ar fi caştigat cu 6:3.

La Jocurile Olimpice de la Berlin, din anul 1936, se introduce, pentru prima dată, jocul de handbal de 11 jucători. La acest turneu olimpic participă 6 echipe care s-au clasificat astfel: 1Germania, 2Austria, 3Elveţia, 4Ungaria, 5Romania, 6SUA.