Studiu privind Metodologia de Organizare a Lecției de Educație Fizică la Gimnaziu

INTRODUCERE

Educaţia fizică şi sportul sunt activităţi complexe, complexitatea fiind determinată de conţinutul, structura, desfăşurarea şi organizarea lor.

Aceste activităţi sunt componente ale culturii fizice şi cuprind în componenţa lor exerciţii fizice, aspecte tehnice, organizatorice, discipline teoretice, instituţii, cadre de specialitate, instalaţii şi materiale. Cele două au apărut în mod separat, fiecare având propria ei istorie.

Cele două categorii ale domeniului nostru de activitate au ca element comun exerciţiul fizic, acesta fiind mijlocul de bază prin care se realizează obiectivele propuse.

Fenomenul practicării exerciţiilor fizice se regăseşte în evoluţia istorică a omenirii, având originea în procesul muncii. Munca a fost factorul esenţial care a dus la evoluţia fiinţei umane. Nu există societate umană fără muncă, dar aceasta nu poate exista în afara unui proces de îndrumare şi control.

Munca este un fenomen istoric, care se amplifică şi se adânceşte continuu, devenind tot mai complex şi impunând în acest fel existenţa unor oameni cu capacităţi fizice deosebite şi special pregătiţi. Această pregătire specială s-a realizat într-un proces special organizat, denumit în prezent educaţie fizică, aceasta devenind o nouă realitate socială, nefiind integrată direct în procesul de producţie, dar asigurând perfecţionarea celor direct implicaţi.

Exerciţiul fizic, ca mijloc al Educaţiei Fizice şi Sportului, văzut în terenul fertil al muncii, a apărut şi s-a perfecţionat continuu în concordanţă cu comanda socială.

Astfel, în comuna primitivă, exerciţiul fizic era ca o prelungire a activităţii productive, având uneori şi caracter religios şi ludic, ca apoi în orânduirea sclavagistă, feudală să apară caracterul de clasă al practicării exerciţiilor fizice.

Conceptul actual de educaţie fizică reprezintă o etapă nouă în evoluţia noţiunii, în antichitate utilizându-se termenul de “gimnastică”, care astăzi are un conţinut mai restrâns.

La noi expresia acestei concepţii de educaţie fizică se reflectă în adoptarea Legii Educţiei Fizice şi Sportului, conform căreia cele două activităţi sunt de interes naţional.

Conceptul de educaţie fizică trebuie să sublinieze influenţele multiple ale acestei activităţi asupra vieţii individului.

Educaţia fizică trebuie privită ca:

- mod de viaţă – adresându-se corpului şi persoanei, ea fiind o educaţie prin mişcare.

Educaţia fizică este un tip de activitate motrică, constituită din acţiuni motrice sistematizate conform unor criterii specifice subiective.

Educaţia fizică este o componentă a educaţiei integrate, realizată în cadrul procesului instructiv-educativ.

Educaţia fizică se reflectă ca un ansamblu de idei, norme şi reguli, reunite într-o concepţie unitară de organizare şi aplicare la diferite categorii de subiecţi.

Educaţia fizică se constituie într-un ansamblu de forme de organizare, ce valorifică sistematic exerciţiile fizice în scopul realizării obiectivelor.

Educaţia fizică este un sistem de instrumente care acţionează asupra individului, favorizând ameliorarea condiţiei fizice, psihice şi integrarea socială. (A. Dragnea)

Sportul – ca şi componentă a domeniului de cercetare a Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului este greu de definit datorită complexităţii sale. Înţelesul termenului de “sport” este unul dintre cele mai controversate în literatura de specialitate atât din punct de vedere al conţinutului cât şi al originii sale.

Sportul este un fenomen social, un fenomen al lumii moderne, cu caracter complex, bio-psiho-social. Astfel sportul trebuie privit ca:

- activitate de întrecere, constituită dintr-un ansamblu de acţiuni motrice, prin care se urmăreşte perfecţionarea posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice concretizate într-un record.

- entitate care reuneşte toate formele de activitate fizică

- activitate motrică de loisir sau de întrecere, desfăşurată într-un cadru instituţionalizat sau independent.

- structură de activităţi motrice codificate şi instituţionalizate (care se desfăşoară pe bază de reguli oficiale)

- mediu propice pentru însuşirea atitudinilor, valorilor şi comportamentelor social-personale.

CAPITOLUL 1

FINALITĂŢILE EDUCAŢIEI

Educaţia, ca acţiune umană, vizează postularea şi împlinirea unui scop, a unui proiect de devenire umană. Nu putem educa fără a cunoaşte finalităţile demersului, prototipul de personalitate către care tindem. Prin finalităţi se conturează scopul ultim şi cel mai înalt al perfecţiunii umane.

Finalitatea este caracteristica esenţială a educaţiei şi se exprimă prin:

• Idealul educativ

• Obiectivele educaţiei

Pe baza idealului educaţional se fixează idealul educaţiei fizice, scopurile şi obiectivele Educaţiei Fizice şi Sportului .

1.1. IDEALUL

“ IDEALUL este în sine o realitate în devenire “ (N. Titulescu)

“ Omul întreg îşi călăuzeşte viaţa prin reprezentări anticipate prin ceea ce numim cauze finale sau mai comun IDEALURI “ (G.Călinescu)

“ E înălţător să îţi alegi un ţel şi apoi trecând prin foc s-ajungi la el ” (H.Ibsen )

Analizând aceste citate, ajungem la concluzia că idealul uman este un model prospectiv, care se conturează paralel cu idealul social, fiind un rezultat al progreselor realizate de societate. Idealul Educaţional şi Idealul Social trebuie să contribuie împreună la educarea unui om cu o personalitate complexă, care se poate adapta la cerinţele societăţii care l-a format.

Idealul nu este un model standard impus pentru totdeauna ci are caracter dinamic, adaptabil cerinţelor sociale, producându-se modificări şi restructurări continue.

Idealul Educaţional în societatea democratică trebuie să conceapă un model de dezvoltare şi manifestare deplină a personalităţii, o personalitate complexă, integrală, multidimensională, armonioasă, care să ofere posibilitatea unei game largi de calităţi de ordin intelectual, moral, profesional, estetic, fizic, care să se adapteze la schimbări, mutaţii şi creativitate, cerute de progresul social, ştiinţifico-tehnic, cultural contemporan. (Bontaş, 1995)