Studiu geografic în Parcul Național Buila Vanturarita

Introducere

Parcul Naţional Buila-Vânturariţa, viitor sit al Reţelei Ecologice Europene Natura 2000, a fost înfiinţat prin HG 2151/2004 şi este administrat de către RNP Romsilva în parteneriat cu Asociaţia Kogayon. Este cel mai mic parc naţional din România, cu o suprafaţă de 4186 ha, fiind situat în Judeţul Vâlcea, în sudul Munţilor Căpăţânii, pe teritoriul localităţilor Costeşti, Bărbăteşti şi Băile Olăneşti.

Parcul cuprinde creasta calcaroasă liniară a Masivului Buila-Vânturariţa, cu o lungime de cca 14 km, de la vest de Cheile Bistriţei vâlcene, până la est de Cheile Olăneşti (Folea), creastă dominată de cele două vârfuri care dau numele masivului: Vârful Buila (1849 m) şi Vârful Vânturariţa Mare (1885 m).

Masivul prezintă caracteristicile specifice reliefului carstic, cu numeroase forme exocarstice (chei, abrupturi calcaroase, doline, câmpuri de lapiezuri, grohotişuri calcaroase, hornuri, ace, strungi) şi endocarstice (peşteri şi avene). Datorită caracterului de insularitate şi accesibilităţii dificile, în masiv s-au păstrat nealterate numeroase elemente ale patrimoniului natural: habitate naturale, păduri virgine, numeroase specii ocrotite ale florei şi faunei, situri mineralogice şi paleontologice, peşteri.

Un element de atracţie şi valoare suplimentar al parcului îl constituie existenţa în perimetrul acestuia sau în imediata apropiere a numeroase obiective cultural-istorice: mănăstirile Arnota, Bistriţa, Horezu, Frăsinei, schiturile Pătrunsa, Pahomie, Iezer, Bradu, Jgheaburi, bisericile fostelor schituri 44 Izvoare, Păpuşa, Peri, bisericile rupestre din Peştera Liliecilor, bisericile din localităţile din zonă, precum şi tradiţiile, obiceiurile şi arhitectura tradiţională din satele de la poalele muntelui.

Administraţia parcului a fost constituită în februarie 2006. Administrarea parcului este asigurată de către RNP Romsilva, în baza contractului semnat cu Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile (nr. 102710/22.11.2005), în parteneriat cu Asociaţia Kogayon, organizaţie neguvernamentală din Costeşti-Vâlcea.

I. Caracteristici geografice generale

1. Poziţia geografică şi limitele

Masivul Buila-Vânturariţa este situat în partea central-nordică a Judeţului Vâlcea şi face parte din Munţii Căpăţânii. Masivul iese în evidenţă faţă de lanţul principal al acestora, atât prin dispunere cât şi prin constituţie şi relief. Creasta principală a Munţilor Căpăţânii, constituită preponderent din şisturi cristaline are o dispunere est-vest, cu creste secundare înspre nord şi sud. Excepţie fac două masive calcaroase, ale căror creste principale sunt dispuse pe direcţia SV-NE: Masivul Târnovu în nord-vest şi Masivul Buila-Vânturariţa în sud-est.

Masivul Buila-Vânturariţa se întinde de la vest de Cheile Bistriţei şi până la est de Cheile Olăneştilor (Folea). Legătura cu Munţii Căpăţânii este făcută prin Plaiul Netedu (interfluviul dintre râurile Bistriţa şi Costeşti), Plaiul Lespezi (interfluviul dintre râurile Costeşti şi Cheia) şi Plaiul Hădărău (interfluviul dintre râurile Cheia şi Olăneşti).

Creasta Buila-Vânturariţa are o extindere spaţială de tip liniar, cu o lungime de circa 14 km şi o lăţime cuprinsă între 0,5 şi 2,5 m km (extinderea calcarelor jurasice). Altitudinea absolută este în Vârful Vânturariţa Mare (1885 m), iar cea minimă la ieşirea Bistriţei din chei (550 m).

Principalele vârfuri ale masivului sunt, de la sud-vest spre nord-est, următoarele: Arnota (1183,7 m), Muntele Cacova (1525,1 m), Muntele Piatra (1643 m), Muntele Albu (1658,9 m), Buila (1848,6 m), Ştevioara (1847 m), Vânturariţa Mare (1885,2 m), Vioreanu (1866 m), Vânturariţa Mică (1655 m), Stogu (981 m).

Puncte de intrare/Acces

Parcul Naţional Buila-Vânturariţa are 6 puncte de intrare:

• 3 în Comuna Costeşti, unul pe Valea Bistriţa şi două pe Valea Costeşti: Bistriţa, Pietreni-Prislop şi Pietreni-Valea Morii;

• 1 în Comuna Bărbăteşti pe Valea Otăsăului;

• 1 în Satul Cheia pe Valea Cheia;

• 1 în Oraşul Băile Olăneşti pe Valea Olăneşti.

Accesul se poate face fie pe drumul naţional 67 Rm. Vâlcea-Târgu Jiu, fie pe drumul judeţean Rm. Vâlcea-Băile Olăneşti.

Alegând prima variantă se poate ajunge în parc astfel:

• 30 Km până în Bărbăteşti (sat Bârzeşti), apoi înspre nord pe Valea Otăsăului, 5 km pe drum asfaltat, încă 3 km pe drum forestier, până la capătul drumului, de unde pe potecă, într-o oră, se ajunge la Schitul Pătrunsa;

• 38 km până la Costeşti, apoi înspre nord, se poate ajunge fie în Satul Bistriţa (7 km pe drum asfaltat), fie în Satul Pietreni (5 km drum asfaltat şi 2 km drum pietruit).

• Alegând şoseaua spre Băile Olăneşti, după 15 km se pot alege două variante:

• pe Valea Olăneşti, 6 km până în staţiune şi 14 km pe drum forestier până în Cheile Olăneşti, trecând pe la cantonul silvic Mânzu (7 km);

• pe Valea Cheia, 7 km până în Valea Cheii pe şosea asfaltată, apoi pe drum forestier. După ce se trece de Schitul Iezer (3 km), se poate ajunge fie la Schitul Pahomie (8 km), fie la cantonul silvic Cheia (9 km).

2. Istoricul cercetărilor

Buila-Vânturariţa „este un munte care nu-l lasă indiferent pe drumeţ şi cu atât mai puţin pe cercetător”(L. Badea, 1998).

Primele cercetări au fost realizate de Emm. de Martonne care menţionează în primele cercetări întreprinse în munţii de la vest de Olt „creasta îndrăzneaţă a Stogului” (1907) drept unul din elementele de seamă care determină varietatea morfologică din Munţii Căpăţânii.

G.M. Murgoci vorbeşte de falia Stogului (1907) ca accident tectonic important şi tot el precizează că formaţiunile sedimentare din dreapta Oltului sunt limitate spre vest de calcarele Masivului Bistriţei.

Stogu reprezintă înălţimea izolată dintre văile Cheii şi Pârâului Folea, ca extremitate nord-estică a masivului calcaros, şi deşi foarte bine individualizat, numele său nu putea fi, totusi, extins la întreaga culme calcaroasă. În lucrările geologice de mai târziu masivul a fost consemnat fie cu numele de Bistriţa-Vânturariţa (Şt. Ghika-Budesti, 1939, 1941), fie de Vânturariţa-Buila, sau numai Buila.

Poate că are mai puţină importanţă numele atribuit acestui masiv calcaros în diferite lucrări. Important este faptul că a oferit suficiente motive pentru a sta în atenţia cercetătorilor din diferite domenii ale ştiinţelor naturii. Pe măsura acumulării cunoştinţelor pare să fi devenit tot mai interesant din mai multe puncte de vedere.