Managementul Inovării

CAPITOLUL I Aspecte generale privind sistemele, procesele şi potenţialul tehnologic al întreprinderilor.

I.1 Sisteme tehnologice şi sisteme de fabricaţie

Prin sistem înţelegem un ansamblu de elemente dependente între ele şi formând un întreg organizat, care pune ordine într-un sistem de gândire, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu al ştiinţelor sau face ca o activitate practică să funcţioneze conform scopului urmărit. Conform unei alte definiţii, un sistem este un ansamblu organizat, perceput ca un întreg prin intermediul relaţiilor ce leagă elementele între ele, definiţie ce poate fi ilustrată într-un sistem sugestiv ca în figura.1.1

Studiul sistemic nu reprezintă doar o schimbare de metoda sau doar o moda. Se introduce un concept unitar, care datorita faptului că pune pe primul plan relaţiile şi nu obiectele, face ca studiul să se poată realiza independent de natura concreta a procesului studiat. Un alt mare avantaj este acela ca se deplasează efortul de concepţie de la elementul izolat la ansamblul care îl conţine. Un studiu sistemic va evidenţia modularitatea sa; pornind de la ideea că sistemul este definit prin relaţiile dintre părţi se ajunge imediat la concluzia că unele parţi pot fi schimbate, ceea ce reprezintă o cale de introducere a noului cu un minim de elemente de noutate dar cu efecte care pot fi foarte mari. Poate cel mai mare avantaj al studiului sistemic este acela că analiza care se face este o analiza dinamică, întrucât relaţiile şi conexiunile între parţi sunt evident mult mai dinamice decât elementele materiale ale părţilor.

Conform definiţiilor de mai sus, un sistem se caracterizează prin structura, prin funcţiuni şi prin însuşiri. Un sistem tehnologic, care îşi propune sa realizeze un produs, poate fi ilustrat, la modul general, aşa cum se prezintă în figura 1.2 unor intrări Xi, care sunt supuse unor transformări în interiorul sistemului, le corespund ieşiri Yj.

x (i) y (j)

i = 1,..n j = 1,..,m

Figura 1.2 – Formularea generală a unui sistem

După modul în care sunt structurate componentele sistemului în raport cu intrările şi ieşirile distingem două structuri de bază, cea diacronică şi cea sincronică. De cele mai multe ori sistemele reprezintă o combinaţie, cum ar fi sistemul de producţie fig.1.3

Figura 1.3-Sistemul de producţie

sau unul din subsistemele sale şi sistemul de fabricaţie fig.1.4, ale cărui subsisteme: logistic, efector şi de control alcătuiesc o structură diacronică ce se află într-o relaţie de structură sincronică cu subsistemul de comandă.

Figura 1.4-Sistemul de fabricaţie

Principalele însuşiri sunt:

- integritatea: sistemul prezintă caracteristici specifice, care sunt conferite de infracţiunile dintre elemente şi care sunt altele decât suma caracteristicilor elementelor componente. Unele dintre aceste caracteristici sunt integral noi, altele provin din potenţarea reciprocă a caracteristicilor părţilor (sinergism).

- autostabilizarea: proprietatea sistemelor de a-şi menţine o anumită stare, prin adaptare faţă de perturbaţii exterioare. De fapt, autostabilizarea nu este o proprietate a tuturor sistemelor. Sub aspectul autostabilizării ele se împart în:

Modul de reacţie se poate de regula controla prin concepţia sistemului si de cele mai multe ori sistemele de tip industrial se proiectează pentru a funcţiona cu reacţie negativa, ceea ce explică citarea autostabilizării printre însuşirile generale ale sistemelor.

- autoorganizarea: proprietatea sistemului de a-şi crea, în situaţii noi, structuri stabile bine adaptate noii situaţii. Exista însa întotdeauna un "prag" al valorii perturbaţiei, peste care autostabilizarea şi autoorganizarea nu se mai manifestă. Sistemul fie că se distruge fie că evoluează spre o altă stare, care la rândul său se poate autostabiliza şi organiza, dar care este total diferita de cea de la care s-a plecat.

- ierarhizarea: orice sistem este parte a unui sistem mai mare, în cadrul căruia funcţionează ca un subsistem; de asemenea părţile componente ale sistemului (subsistemele sale) au şi ele structură sistemică, putând fi tratate ca sisteme independente. Operaţia de ierarhizare poate fi continuata aproape oricât de mult in sus şi de asemenea in jos Desigur că în practica ierarhizarea funcţionează doar până la nivelul semnificativ în cazul studiului de efectuat.

Sistemul tehnologic

Ansamblul tehnologiilor dintr-o anumită perioada de timp formează fără îndoială un sistem, în cadrul căruia putem stabili legături pe orizontala, între natura materiilor prime şi utilajele folosite la prelucrarea lor, între cantităţile, dimensiunile produselor şi randamentele cu care ele sunt realizate. Orice dezechilibru apărut conduce, ca urmare a proprietăţilor de autostabilizare şi autoorganizare la o schimbare a sistemului (de pilda descoperirea cimentului, cu efecte mult mai ample decât simpla reorganizare a industriei materialelor de construcţii, a energeticii nucleare care nu a însemnat doar găsirea unei noi forme de energie primara, etc.). Aceste schimbări se realizează de regula în sensul progresului domeniului sub aspectul performanţelor.