Îngrijirea pacientului cu apendicită acută

INTRODUCERE

Apendicita acută este cea mai frecventă urgenţă chirurgicală abdominală.

Apendicita este una din cele mai frecvente afecţiuni chirurgicale ce ocupă primul loc în urgenţele chirurgicale.

Astăzi apendicele este privit ca un organ imunologic, care participă la secreţia imunoglobulinelor, în special IgA. Apendicele nu este un organ indispensabil, iar înlăturarea sa nu predispune la sepsis sau alte tulburări imunologice. Şi în zilele noastre apendicita acută poate deveni periculoasă.

Deşi cunoscute din cele mai vechi timpuri, inflamaţiile acute supurative în fosa iliacă dreaptă purtau denumirea de „peritiflită” şi erau atribuite inflamaţiei cecului. Doar în 1886 Reginald Fitz, bazându-se pe date morfopatologice, propune termenul „apendicită” şi recomandă înlăturarea apendicelui ca tratament curativ al acestei maladii. Prima apendicectomie în epoca chirurgiei contemporane a fost efectuată în 1884 de Krönlein după recomandarea lui Miculitz. În 1889 Charles McBurney descrie simptomatologia apendicitei acute, bazându-se pe 6 observaţii clinice, iar 5 ani mai târziu propune incizia, care respectă musculatura, vascularizarea şi inervaţia parietală.

Leziunile inflamatorii ale apendicelui, manifestate sub variate aspecte de evoluție acută sau cronică, reprezintă azi una din cele mai frecvente cauze de suferință abdominală, fiind considerată urgență chirurgicală abdominală în copilărie, adolescență și la adultul tânăr.

CAPITOLUL I. ELEMENTE DE PATOLOGIE APENDICULARĂ

1.1. Definiţie şi anatomie patologică

Apendicele cecal este un diverticul alungit şi strâmt, de lungime variabilă, 5-15 cm, inserat la 2 cm sub anastamoza ileo-cecală, de regulă pe marginea stângă a cecului.

La făt și nou-născuți, apendicele prelungește în jos fundul, ajungând la forma și poziția sa definitivă abia la vârsta de 5 ani. Forma fetală se poate păstra și la adult(2-3% din cazuri).

Apendicele se formează la nivelul cecului, sub joncţiunea ileocecală. Acesta este un organ rudimentar ce şi−a pierdut rolul în procesul digestiv.

În raport cu cecul, cel mai adesea se află laterocecal intern sau stâng, cu direcţia joasă, dar poate avea şi o inserţie înaltă sau, dimpotrivă, un traiect retrocentral .

Apendicele poate fi liber, deci mobil, sau fixat. El este legat de ileonul terminal printr-o cută peritoneală - mezoapendicele - care îi permite o mobilitate destul de mare, încât uneori poate chiar să se angajeze într-un sac herniar. Alteori, peritoneul îl fixează de organele din jur. De cele mai multe ori, apendicele este imobilizat prin aderente secundare unor procese patologice.

Raporturile apendicelui variază după poziția sa față de cec, determinând următoarea clasificare a apendicelui:

- Apendice descendent (pelvin) ;

- Apendice ascendent;

- Apendice extern;

- Apendice intern.

Apendicele prezintă cele patru tunici constitutive ale intestinului, la fel ca și cecul:

- Tunica musculară - fibrele longitudinale grupate în cele trei tenii ale cecului, se prelungesc în peretele apendicelui, formând un strat continuu. Fibrele circulare au dispoziția obișnuită. La vârful apendicelui, musculatura e mai subțire, de aceea cele mai frecvente perforații sunt cele apicale.

- Tunica submusculară

- Tunica mucoasă – gtlande Lieberkuhn, celule argentafine endocrine, foliculi limfatici (se extind și cuprind aproape întreaga submucoasă); se mai numește și tonsilă abdominală, datorită caracterului de organ limfoid.

- Tunica seroasă – are o dispoziție complexă, rezultată din modul de evoluție ontogenetică a segmentelor ileo-ceco-apendiculare, a mezoului lor initial și a fenomenelor de coalescență care se produc în această regiune.