Cheia simbolică în lirica poeților români

1. ALEXANDRU MACEDONSKI - TEORITICIAN AL SIMBOLISMULUI ȘI PROMOTOR AL NOII POEZII

1.1. Istoricul apariției și dezvoltării simbolismului

Simbolismul a fost mai întîi o mișcare literară, apoi artistică, care a reunit un număr mare de scriitori și artiști din întreaga lume, în baza unui program estetic bine conturat. Grație caracterului său cosmopolit, simbolismul, francez la origine, avea să cucerească toată Europa și America, cea spaniolă ca și cea anglo-saxonă.

Această mișcare a fost de esență și de expresie franceză, dar la ea au participat chiar de la început străini: greci ca Jean Moréas, pseudonimul lui Papadiamantopulos, flamanzi ca Rodenbach, Maeterlink, Verhaeren, Max Elskamp, Albert Mockel și Van Lerberghe, anglo-saxoni ca Stuart Merrill și Francis Viele-Griffi, evrei ca Gustave Kahn, spanioli ca Armand Godoy și mulți alții, printre care trebuie citată opera realizată și în limba franceză a italianului Gabriele D’Annunzio, a englezului Oscar Wilde și a românului Alexandru Macedonscki (colaborator la una din primele reviste ale curentului, (La Wallonie)”.

La aceasta lista, mai trebuie alăturate numele rușilor Blok, Briusov, Belâi, Esenin, ale englezilor Yeats și Eliot, ale austriecilor Trakl (simbolist și expresionist), Rilke, ale spaniolilor Dario și Machado, ale italienilor Montale, Ungaretti și mulți alții.

Acest curent literar a apărut pe la 1880, ca o reacție împotriva poeziei prea retorice a romanticilor, precum și împotriva impersonalității reci a poeților parnasieni. Școala parnasiană activă în Franța de prin 1866 tot ca o reacție împotriva romantismului.

Cu 14 ani mai târziu, simbolismul european opune parnasienilor dorința de a reintegra în poezie sensibilitatea, visul, „ideea”, recurgând la simbol; versul, în loc sa exprime idea continuta, trebuia s-o sugereze numai. Limbajul folosit de simboliști este acela al semnificațiilor încorporate în simboluri revelatorii. Nu întâmplător poezia sensibilității pure a fost apanajul simbolismului, curent literar care a provocat o revoluție în expresia poetică.

Pentru simboliști, poezia este prototipul artei. Obiectivul poeziei simboliste îl constituie stările sufletești nelămurite, confuze chiar, transmise pe calea sugestiei și nu a explicației.

Teoreticienii simbolismului afirmau cum că arta adevarată este întotdeauna de neînțeles, odată înțeleasă, ea încetează de a fi artă pură. Poeții simboliști se deosebeau între ei prin procedeele formale utilizate: dacă francezul Mallarmé cultiva un vers ermetic, enigmatic, punând mare preț pe efectele sonore, rusul Blok tuna și detuna ca o revoluție, iar belgianul Rodenbach cânta tîrgurile nordice ploioase și cetoase.

La noi, Macedonski este precursorul simbolismului românesc. Așa cum Jean Morèas a publicat în 1886 Manifestul simbolismului european, Alexandru Macedonski enunța principiile noii direcții poetice în literatura noastră în articolul Poezia viitorului, publicat în revista sa „Literatorul” (numărul 2 din 1892), apoi în alte articole, precum: În pragul secolului, Simțurile în poezie, Despre poem, Macedonski încuraja tot ce era nou, chiar dacă era bizar, având meritul de a împamânteni simbolismul în țara românească, experiențele inedite în care își vor găsi izvorul unele dintre practicile poetice moderniste de mai tîrziu. Chiar dacă a fost cel mai contestat si mai controversat scriitor, Macedonski a rămas prosimbolist în literatura română prin poeziile sale pline de lirism, de incantații melodice, de forță evocatoare a sugestiei, de vigoarea revoltei și criticii sociale (Nopțile, Poema rondelurilor, volumul de Poezii din 1882).

Alți exponenți ai simbolismului românesc sunt: Ion Minulescu, George Bacovia, Nicolae Davidescu, Alexandru T.Stamatiad, precum și trei tineri care s-au stins prematur: Ștefan Petica, Iuliu Cezar Savescu și D.Iacobescu. De fapt, cercul simboliștilor români este mult mai larg.

Printre aceștia figurează și alți scriitori, atât de diferiți ca structură și ca valoare, cum sunt: D.Anghel, Ion Pillat, Mihail Saulescu, Elena Farago, Claudia Millian, I.M.Rascu, M.Cruceanu, Camil Baltazar, Virgiliu Moscovei.

Drumul sinuos, complicat și contradictoriu, pe care l-a parcurs simbolismul, plin de meandre, de căutări adeseori fecunde, este asemuit de unii critici cu traseul „de la poezie – la erezie”, adică de la îndrazneli la rătăciri. Și critică actuala rămâne influențată de unele experimente simboliste „de laborator”, departe de autenticitate. Este la fel de greu de stabilit atât originea cât și definiția versului liber care este un fenomen la fel de vechi ca și forma de „dezordine” în ritmul admis.

Clasicismul, bunăoară, folosea versul liber și rima amestecată în fabule sau mădrigaluri. În general, caracterizările referitoare la versul liber simbolist pleacă de la definirea negativă a versului clasic, fapt observat de mulți cercetători, printre care B.Tomasevski.

Într-o viziune mai largă, care nu face din vers apanajul exclusiv al normelor tradiționale – norme care permiteau însă anumite licențe definibile ca vers liber – termenul rămâne util, mai cu seamă în ordine istorică, raportat la revoluția provocată de simbolism în expresia poetică . Intervine astfel înlocuirea rimei și ritmului cu non-rima, iar a metrului clasic cu un sistem metric variabil, folosit mai liber, care seamană mai mult cu o proză lirică. Fascinația pe care muzica a exercitat-o asupra poeților simboliști a ocupat un loc esențial în definirea curentului de către Paul Valéry la francezi, sau de criticii Eugen Lovinescu și George Calinescu la noi. Ceea ce a fost botezat simbolism se reduce pur și simplu la intenția comună mai multor categorii de poeți de a smulge muzicii un bun care le aparține” .