Modalități de îmbogățire a vocabularului deficienților mentali

I. LIMBAJUL VERBAL ( conexiuni şi funcţii )

Singura fiinţă care îşi reglează conştient relaţiile cu natura şi cu societatea este omul. La el nu se manifestă numai adaptarea sa la mediu, ci datorită capacităţii de analiză conştientă, realizată cu ajutorul limbajului, îl şi transformă dându-i rosturi omeneşti.

Ştiinţa care oferă definiţia cea mai generală a limbajului este semiotica. Din punctul ei de vedere limbajul este “un sistem de semne mânuite după anumite reguli în vederea fixării, prelucrării şi transmiterii de informaţii”. Semn este tot ceea ce, pe baza unor reguli, este substituent pentru altceva. Regulile care guvernează sistemul de semne sunt de trei tipuri:

• Reguli sintactice – vizează relaţiile dintre semne;

• Reguli semantice – vizează relaţiile dintre semne şi semnificaţia lor;

• Reguli pragmatice – stabilesc reguli de utilizare a semnelor în comportamente lingvistice.

Limbajul verbal apare la intersecţia funcţiei semiotice cu comunicarea. El este acel tip de limbaj care satisface în chipul cel mai adecvat cerinţele ambelor procese.

Prin asimilarea limbii activitatea omului dobândeşte un conţinut specific; limbajul verbal restructurează până în temelii întreaga activitate psihică a omului. Determinarea socială a psihicului uman se manifestă în mare măsură tocmai în “natura verbală” a tuturor proceselor, stărilor şi însuşirilor psihice ale personalităţii.

Observaţie: Din punct de vedere psihologic, limbajul face parte dintr-o clasă mult mai vastă de fenomene – conduitele simbolice – alături de gesturi, artele figurative, mimică, etc. În prezenta lucrare termenul de “limbaj” are trimitere directă spre semnificaţia termenului “limbaj verbal”.

1.1. Relaţia dintre limbaj şi gândire

Gândirea – proces de reflectare a lumii în creierul uman, reflectare generalizată, nemijlocită, orientată spre un scop – se realizează cu ajutorul limbajului. Gândirea şi limbajul au apărut simultan, odată cu omul.

Actul vorbirii este un act de gândire, formulare şi înţelegere, relaţie care a fost intuită încă din antichitate. Astfel cuvântul grecesc “logos” înseamnă în acelaşi timp “idee” şi “ cuvânt”, conţinut semantic ce ne dezvăluie o legătură profundă între cele două procese psihice, de care anticii au fost perfect conştienţi.

Noţiunile, judecăţile şi raţionamentele fiind obiectele ideale ale gândirii, limbajul verbal deţine rolul de instrument principal al gândirii. Deşi între gândire şi limbaj există o strânsă legătură, ele nu se identifică, nu coincid. Nu gândirea determină vorbirea , ci vorbirea determină gândirea. Modul de a gândi depinde de modul de a vorbi. “Forma gândirii este configurată de structura limbii”- Emile Benveguite (după C.Păunescu,I.Muşu,1997).

Limbajul oferă posibilitatea trăirilor să se transforme în gânduri. El este deci nu numai un instrument de exprimare a unor gânduri gata formate, ci este şi un instrument de formare a lor. Ideea apare numai printr-o cristalizare într-o anumită formă verbală, căci, fără această exprimare, avem de-a face doar cu un sentiment de nelinişte intelectuală, nu cu o idee.

Gândirea nu este niciodată pură – afirmă H. Delacroix (după C.Păunescu, I.Muşu,1997). În orice împrejurare gândirea operează cu un dat, cu un oarecare obiect, cu un semn. Datele obţinute pe cale perceptivă se prelucrează cu ajutorul gândirii şi se generalizează în noţiuni. Gândurile şi cunoştinţele se exteriorizează şi se păstrează prin şi în limbă. Formularea lor verbală este precedată în timp de formularea simbolică a gândirii. Acestă formulare nu este altceva decât vorbirea interioară, pe când formularea verbală este legată de vorbirea exterioară.

Subiectul care gândeşte trebuie să-şi vorbească, să se situeze în limbajul interior. Cel care vorbeşte trebuie să fie inteligibil, cel care ascultă trebuie să înţeleagă ce se spune. Dacă vorbeşte fără să se gândească pronunţă cuvinte, fraze, dar fără înţeles. Dacă participă pasiv, fără să fie atent, înregistrează doar cuvinte, fraze din discurs sau conversaţie, fără să le pătrundă sensul, situându-se în afara actului comunicării.

Cuvântul în afara sensului, a semnificaţiei sale, a aspectului său semantic nu este cuvânt, ci un simplu sunet fizic, gol, lipsit de conţinut. De aceea semnificaţia prin natura sa poate fi considerată ca o manifestare concomitentă atât de limbă cât şi de gândire. Cuvântul a fost studiat predominant sub latura sa exterioară, de comunicare cu alţii. Cealaltă latură a sa, cea interioară, semnificaţia sa, rămâne şi în prezent insuficient cunoscută. Dar chiar în semnificaţia cuvântului se ascunde posibilitatea elucidării relaţiei gândire-limbaj, deoarece tocmai semnificaţia cuprinde nodal, în componenţa sa, acea unitate pe care o denumim “gândire verbală”. “Semnificaţia, arată Vîgotski (după R.Zazzo,1979), este concomitent limbaj şi gândire, pentru că ea constituie unitatea gândirii verbale”.