Eshatologia universală în teologia ortodoxă

1.Introducere

Eshatologia (de la eschata = evenimentele ultime) este învăţătura despre realităţile ultime ale mântuirii, adică despre instaurarea Impărăţiei lui Dumnezeu sau viaţa veacului ce va să vină, ca încoronare a operei răscumpărătoare a lui Hristos-Impăratul, care se manifestă la sfârşitul istoriei, plin de slavă, să judece viii şi morţii (Efes. 1, 20-23; I Tes. 5, 1-11). Eshatologia nu trebuie confundată cu ‘’sfârşitul lumii’’ şi nici nu trebuie limitată la descrierea evenimentelor care insoţesc a doua venire a lui Hristos, sau parousia: învierea mortilor, judecata ultimă sau generală, raiul şi iadul, instaurarea glorioasă a împărăţiei. Eshatologia se referea la o nouă ordine de existenţă, la o stare ultimă de transfigurare, dincolo de istorie, stare care este obiectul rugăciunii şi speranţei creştine: ‘’Vină împărăţia Ta’’ (Matei 6, 10), dar care este deja prezentă aici şi acum, şi care confruntă istoria actuală: ‘’Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru’’ (Luca 17, 21).

Deşi se întâmpla la ‘’sfârşitul’’ istoriei, Împărăţia eshatologică nu este rezultatul unui proces istoric. Lumea începe din nou având ca scop nu sfârşitul, ci eternitatea. De la Întruparea Fiului, lumea este locul manifestării împărăţiei lui Dumnezeu şi al transfigurării omului, iar de la Cincizecime, Duhul introduce şi menţine împărăţia în istorie, schimbând istoricitatea lineară, cronologică, in prezenţa eshatologică, veşnică. În acest sens, istoria nu este numai trecut, ‘’anamnesis’’ ci şi anticipare şi pregustare reală a veşniciei. Sau mai bine-zis, istoria şi eshatologia formează o unică realitate în iconomia mântuirii, care nu se confundă cu timpul acesta. În rugăciunea euharistică, a doua venire a lui Hristos este invocată ca parte din istoria mântuirii: ‘’Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de a doua şi mărita iarăşi-venire’’. Ca adunare liturgică, Biserica însăşi este poporul lui Dumnezeu în stare de pelerinaj, în mişcare spre împăraţia lui Dumnezeu: ‘’Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie’’ (Evrei 13, 14)

Învăţătura despre ‘’lumea care va să vină’’ (Evrei 2, 5), sau eshatologia a fost dezvoltată ca parte integrantă din doctrina despre ‘’iconomia’’ lui Dumnezeu, care cuprinde ansamblul operei lui Dumnezu ‘’in afară’’: creaţia, întruparea, răscumpărarea (Rom. 5, 9), sfinţirea şi recapitularea tuturor în Hristos (Ioan 17, 24), prin venirea a doua în slavă a lui Hristos, ca Domn şi Împărat. Lui îi va fi supusă ‘’lumea care va să vină’’ (Evrei 2, 5). ‘’Ziua Domnului’’ (II Tes. 5, 2), adică ordinea sau eonul eshatologic a fost hotărâtă într-un mod ‘’iconomic’’, proniator, prin taina întrupării chenotice a lui Hristos.Tocmai de aceea ‘’sfârşitul’’ nu este o oprire a timpului istoric la o dată cronologică, printr-o catastrofă cosmică, ci o innoire a creaţiei în sens de <<transformare>> (I Cor., 15, 1), o trecere de la starea veche la starea nouă a harului, în plenitudinea sa, la ordinea împărătiei veşnice (Evrei 9, 27-28), care coincide cu apariţia glorioasă a lui Hristos.

Spiritualitatea ortodoxă se distinge şi prin aceea că lasă un loc foarte larg pentru experienţa eshatotogică în viaţa istorică. Această atitudine are la baza doua motive esenţiale: unul de ordin teologic, sistematic; altul de ordin istoric, misionar. Este vorba mai întâi de paradoxul vieţii creştine, care poartă în sine această tensiune inevitabilă între existenţa în lume şi lepădarea sau neapartenenţa la lume. Biserica însăşi este pătrunsă de această viziune paradoxală a vieţii şi istoriei. Ea este mărturia unei noi creaţii: ‘’Dacă este cineva în Hristos, este o nouă făptură’’ (II Cor. 5, 17). Biserica şi împreună cu ea întreaga umanitate şi creaţie trăieşte în aşteptarea, <<arătarea>> (parousia) Domnului, ziua celei de a doua veniri (I Cor. 1, 8-9; Evrei 9, 28), ziua a opta a împărăţiei sau a vieţii veşnice, când Dumnezeu va fi totul în toate (I Cor. 15, 28). Aceasta este ţinta (telos): viaţa veşnică (Rom. 6, 22-23). Împărăţia lui Dumnezeu, care este deja prezentă odată cu întruparea şi învierea Fiului Său.

La plinirea vremii, Întelepciunea şi-a intins <<cortul>> printre noi, luând trup omenesc. La sfârşitul vremii, slava lui Dumnezeu îşi va întinde cortul în Noul Ierusalim, care nu mai are nevoie nici de templu, nici de soare (Apoc. 21, 3). Iisus Hristos Însuşi spune că împărăţia Sa, pregătită de la întemeierea lumii (Matei 23-24), nu este din lumea aceasta, dar că această împărăţie este deja prezentă şi la îndemână (Luca 10, 9, 12). Acum, în veacul istoriei prezente, creştinii au primit numai o arvună a bunătăţilor făgăduite, darurile Sfântului Duh; cei ce au pregustat împărăţia, au nevoie de răbdare ca să primească răsplata definitivă (Luca 9, 62), viaţa veşnică în totalitatea ei. Acesta este timpul de speranţa, de pocainţă şi mai ales de rugăciune: ‘’Să vină împărăţia Ta’’, ‘’Să vină harul şi să treacă lumea aceasta’’ (Didahia, 10, 5).