Preoția și viața bisericească a credincioșilor

Despre „ Teologia Pastorală” s-a scris şi se va mai scrie mult.

Primind ca temă de „Disertaţie”, „Preocupările de Teologie Pastorală în paginile Revistei Studii Teologice” am observat încă o dată, dacă mai era cazul, că parohia în general şi preotul cu viaţa lui în mijlocul comunităţii în special, au constituit din totdeauna subiecte deosebit de fascinante şi mereu actuale pentru marii exegeţi ai Bisericii Ortodoxe; răsfoind paginile îngălbenite de trecerea anilor ale Revistei sus amintite, mi-am dat seama că ceea ce s-a scris odinioară este şi astăzi, actual, vorba poetului: ” toate-s vechi şi nouă toate”.

Una din carenţele teologiei pastorale din epoca modernă ca şi din epoca mai recentă a fost neconcordanţa ei cu ecclesiologia ortodoxă, atât în sensul ei de interpretare a învăţăturii despre Biserică , precum şi în sensul ei de spiritualitate ecclesială. Această lipsă de concordanţă între practica pastorală şi o viziune ecclesiologică coerentă şi clară, se observă mai bine astăzi, când s-a profilat o ecleziologie euharistică, ce se referă anume la organizarea parohiei ca o comunitate liturgică.

Preocupată mai ales cu moralitatea preotului în raporturile sale cu credincioşii şi cu decorarea locaşului de cult ( din „liturghisitor” preotul a devenit „bisericaş”), această teologie şi practică pastorală a lăsat pe plan secundar elementele de bază care constituie parohia ca „biserică”, după modelul unui trup unit şi coerent.

În multe parohii, cele două surse din care se „hrăneşte” orice comunitate creştină, cuvântul predicat şi Taina Împărtăşaniei, au fost ritualizate în aşa măsură încât ele nu mai ajung să vitalizeze direct întreg organismul bisericesc. Aşa se explică , apariţia din când în când, în spaţiul parohial a unui cerc periferic de credincioşi care se identifică numai parţial cu comunitatea lor. Se ştie că victimele prozelitismului sectar se recrutează din rândul acestor marginalizaţi care sunt împinşi pe o pistă falsă din cauza unei vieţi liturgice nesubstanţiale.

Se pare că toate Bisericile creştine, inclusiv cea Ortodoxă, îşi dau seama acum că reorganizarea vieţii parohiale este nu numai o prioritate urgentă ci şi că aceasta trebuie să se facă în perspectiva unei învăţături clare despre Biserică.

O înţelegere corectă a teologiei pastorale de azi cere, în primul rând, o aplicare a ecleziologiei. Acolo unde ecleziologia şi practica pastorală sunt exercitate fără o referinţă particulară la doctrina ecleziologică şi la spiritualitatea liturgică, ele riscă să fie deformate. Ereziile pastorale provin din ereziile ecleziologice, nefiind vorba aici despre reinventarea mijloacelor şi tehnicii de lucru ale teologiei pastorale, ci de a-i fixa mai precis punctul ei de plecare şi punctul ei de sosire. Teologia pastorală trebuie să înveţe din nou cum se construieşte Biserica la nivel local, parohial, cum se rezolvă problemele interne şi externe ale constituirii parohiei ca o comunitate liturgică, spirituală şi socială, în contextul lumii de azi.

Prin urmare, numai o viziune eclezologică autentică poate să redreseze teologia pastorală de azi, care întâmpină dificultăţi serioase în organizarea parohiei ca o imagine locală, concretă a Bisericii.

O atenţie deosebită ar trebui să fie dată caracterului personal al identităţii creştine şi caracterului de dialog, relaţional al cultului şi pastoraţiei. Lipsa de tact pastoral provine adesea dintr-o ignoranţă a antropologiei ortodoxe, dintr-o contrafacere a climatului uman, spiritual al raporturilor dintre preot şi credincios. Faţa a cultului, în mod special a duhovniciei, nu provine dintr-o concesie faţă de păcat, ci dintr-o înţelegere profundă a misterului omului ca şi „chip al lui Dumnezeu” şi a misterului lui Dumnezeu, care nu încetează a se arăta păcătoşilor ca îndurat, bun, împăciuitor şi lesne-iertător. Umanizarea vieţii pastorale nu se poate face cu arcul întins împotriva credincioşilor. Este nevoie de un dialog parohial pe faţă în care să se realizeze convergenţa şi comuniunea obştii. Preotul simulează acest dialog ca unul care se ocupă cu existenţe individuale, cu persoane reale şi nu cu entităţi sau instituţii. El nu este o instanţă care se impune cu autoritatea puterii, ci un slujitor care face totul pentru personalizarea raporturilor sale cu credincioşii. În mediul parohial, aceştia nu sunt „străini”, sau „laici” ci sunt „co-laboratori” şi „co-responsabili” .

INTRODUCERE

Şi în perioada anterioară lui 1948 se întâlnesc figuri de preoţi luminaţi şi însufleţiţi întru a-şi aduce păstoriţii în strânsă comuniune cu Hristos şi între ei, întru a-i face receptivi faţă de învăţătura şi harurile Lui, pentru ca, întăriţi de acestea, să poată străbate mai cu bărbăţie cărările cele grele ale vieţii.

Însă la vremea aceea nu exista un program pastoral întocmit pe temei de cunoaştere a psihologiei şi nevoilor credincioşilor. Nu existau preocupări privind îndrumarea, organizarea şi promovarea sistematică a activităţii pastorale a preoţimii. Puţinul care se făcea în acest domeniu era mai mult lucru al iniţiativei şi priceperii câtorva preoţi mai inimoşi.

Primele semne ale începerii unei noi vieţi în Biserica noastră au prins a se arăta după 1948, prin întoarcerea tuturor preoţilor la altare, adică întoarcerea la Hristos, modelul suprem şi de totdeauna al preoţiei creştine. Întoarcerea la comuniunea cu Hristos a adus pentru preoţi eliberarea de sub puterea de atracţie exercitată de cele din afară, creându-le astfel posibilitatea de a se concentra asupra celor duhovniceşti şi de a-şi fixa poziţia de pe care trebuie iniţiate toate acţiunile sacerdotale. Numai prin comuniunea cu Hristos, preotul îşi dobândeşte acea capacitate de a-şi pune toate puterile sale în slujba credincioşilor, a semenilor săi şi de a se jertfi dezinteresat pentru binele lor, pentru binele oamenilor.