Genul Substantivelor

Introducere

Asemenea altor idiomuri, româna este o limbă care a evoluat de la o epocă la alta, compartimentul său cel mai dinamic fiind vocabularul. Necesităţile de îmbogăţire a acestui compartiment lingvistic “sunt satisfacute fie prin recurgerea la împrumuturi lexicale din alte limbi, fie prin folosirea unor mijloace interne (îndeosebi derivarea şi compunerea), fie prin utilizarea unui procedeu cu totul special, care este calcul lingvistic”.1

Etimologia internă are ca obiect de cercetare toate creaţiile lexicale interne ale unei limbi şi în primul rând sistemul de formare a cuvintelor.

Formarea cuvintelor este un vast şi important capitol al lexicologiei româneşti vechi, moderne şi contemporane. Unii lingvişti români2 includ formarea cuvintelor în morfologie cu care cea dintâi seamană prin caracterul ei sistematic, vizibil mai ales în cazul derivării. Astfel, aşa cum, spre exemplu, orice verb românesc se termină la persoana a doua singular a indicativului prezent în i plenison (sau silabic) în i semivocalic sau i foarte scurt (afli ,bei, poţi) tot aşa, de la aproape orice verb se poate forma în limba noastră un nume de agent cu ajutorul sufixului –tor (scriitor, ingrijitor, muncitor). În ambele cazuri avem de-a face cu un număr relativ mic de reguli după care se creează atât noile cuvinte, cât şi formele gramaticale ale unui cuvânt supus flexiunii.

Alţi cercetatori consideră că sistemul de formare a cuvintelor trebuie inclus in studiul vocabularului, adică al disciplinei lingvistice numite lexicologie.3

Există şi o a treia categorie de cercetători care văd în formarea cuvintelor o ramură distinctă a lingvisticii, fiindcă ea ocupă un loc de tranziţie între vocabular şi structura gramaticală.4

Opinia conform căreia formarea cuvintelor este un capitol al lexicologiei (concepută în sens foarte larg) se întemeiază pe aceea că ea contribuie la îmbogăţirea vocabularului prin crearea unor noi unităţi lexicale pe baza celor care există deja într-o limbă, deci folosindu-se resursele limbii respective.

În lingvistica românească a fost adeseori subliniat rolul formării cuvintelor arătându-se că este unul dintre cele mai importante capitole ale unei limbi deoarece “se poate vedea aici mecanismul însuşi al creaţiei lexicale sau felul în care procedează o limbă pentru a-şi crea elemente noi, dotate cu sensuri noi”.1

De vocabular, formarea cuvintelor este legată prin punctul său de plecare şi prin cel de sosire, întrucât cuvinte noi se creează pe baza celor vechi cu scopul îmbogăţirii vocabularului. Categorii semantice, ca distincţia între nume de acţiuni, de agent, de colectiv-în cazul substantivului - şi urmărirea unor fenomene lexicale ca polisemia, sinonimia, antonimia, omonimia, atracţia paronimică ocupă un loc important în descrierea formării cuvintelor. De gramatică, formarea cuvintelor este legată prin aproape toate procedeele folosite. Derivarea (mai ales cu sufixe) este legată de morfologie, iar compunerea de sintaxă; schimbarea valorii gramaticale e legată în egală masură de morfologie şi de sintaxă.

Formarea cuvintelor prezintă legături şi cu fonetica, nu numai prin faptul că sunetele constituie aspectul material al cuvintelor şi formanţilor cu care operează, dar şi prin folosirea unor fenomene fonetice ale unor cuvinte create: alternanţele fonetice în derivare, variantele condiţionate fonetic ale unor formanţi, probleme de pauză între termenii compuselor.

Şi cu ortografia are legatură formarea cuvintelor. Unele afixe pun probleme speciale de scriere fie în aplicarea principiului morfologic de identificare a elementelor constitutive ale cuvântului şi de menţinere unitară a aspectului grafic al unui afix (scrierea sufixelor -eală, ean sau -eaţă dupa ş,j sau scrierea prefixului în- înaintea rădăcinilor cu –n) fie în notarea unor variante fonetice la prefixele: în-, con-, des-, răs-. O altă problemă de ortografie legată de formarea cuvintelor este aceea a scrierii cuvintelor compuse în care se aplică în primul rând principiul morfologic al oglindirii gradului de sudură a termenilor componenţi (bunăvoinţă faţă de rea-vointă), într-o oarecare masură principiul tradiţional (douăzeci faţă de două sute) şi principiul sintactic (diferenţa dintre unele compuse ca: odată, numai şi îmbinările de cuvinte: o dată, nu mai). Despărţirea grafică în silabe ţine seamă de identificarea unui prefix sau a unui termen de compunere, scrierea cu majuscule reflectă uneori schimbarea valorii gramaticale, interesează şi compunerea prin abreviere, iar punctul ca semn ortografic este legat de procedeul truncherii şi al compunerii prin abreviere

Capitolul I

1. Comunicarea şi unităţile limbii

Ceea ce caracterizează limba în multiplele ipostaze –de liant social, de mijloc de cunoaştere şi reprezentare a lumii, de expresie a individualităţii –este capacitatea ei de a face posibilă transmiterea de informaţie. Comunicarea, funcţie fundamentală a limbii, se întemeiază pe utilizarea semnelor lingvistice, care asigură corelarea unor entităţi fonice cu o informaţie multiplă şi diversă. Această informaţie poate fi îmbogăţită şi diversificată prin asocierea semnelor; caracterul creativ al utilizării limbii se întemeiază pe capacitatea ei de a produce o cantitate infinită de semne1, diferind ca extindere şi complexitate, dar şi sub aspectul stabilităţii. Comunicarea lingvistică reprezintă un proces care se bazează pe existenţa unui fond comun şi relativ stabil de unităţi lingvistice apte de a fi incluse, în virtutea unor reguli, de asemenea comune şi relativ stabile, în componenţa unor semne lingvistice superioare ca întindere şi complexitate, marcate însă prin specificitate şi efermitate. Simplificând la extrem faptele, gradul diferit în care se manifestă aceste caracteristici poate fi ilustrat prin „semne complexe” (Bună ziua. Azi este frig). Al doilea component al procesului comunicaţional presupune cunoaşterea structurii „semnului extins” şi a unităţilor lingvistice componente.

Finalitatea unei descrieri gramaticale a limbii o reprezintă explicarea semnelor extinse, punerea în evidenţă a regulilor care fac posibilă constituirea lor, prin asamblarea semnelor stabile, dar şi revelarea particularităţilor acestora din urmă din perspectiva capacităţii lor de combinare în vederea constituirii unor semne extinse, a modului specific în care, prin organizarea lor particulară, contribuie la satisfacerea necesităţii de transmitere a unor informaţii, a căror noutate şi relevanţă variază, fiind condiţionată de circumstanţele concrete ale comunicării.

Orice descriere gramaticală presupune stabilirea unui cadru în alcătuirea căruia o componentă importantă o reprezintă unităţile cu ajutorul cărora se organizează expunerea.

Pentru o descriere gramaticală realizată din pespectiva funcţionalităţii comunicative a limbii, unităţile lingvistice care se impun sunt cuvintele –punctul de plecare al procesului comunicativ şi enunţul –produsul final al activităţii verbale.