Romanul Românesc Interbelic

1. Introducere

Perioada interbelică se distinge de alte delimitări pe care istoria literară le-a imprimat în conştiinţa publicului larg cel puţin printr-un amănunt, de fond, dar şi de formă: importanţa fără precedent acordată romancierilor şi, prin urmare, romanului ca specie. Se conştientizează atunci lipsurile pe care proza românească le avea în domeniu şi se încearcă o depăşire a complexului înapoierii prin tendinţele de aliniere la modernismul occidentalizant. În cadrul acestui proces, romanul ca evoluţie sintagmatică şi paradigmatică ajunge practic să ardă etapele, regrupând opere diferite ca substanţă şi construcţie. Conştienţi că literatura română nu are în spate o istorie romanească proprie, interbelicii inventează şi suplinesc, prin maximum de formule, un vid contrazis doar de rare excepţii (Dimitrie Cantemir, Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu, etc.)

Multe dintre categoriile pe care teoria literară le-a transferat romanului îşi fac apariţia acum, unele dintre ele pentru prima oară, iar publicarea lor este strâns legată de numele şi chiar reputaţia unui autor. Aşa de pildă, romanul de analiză poartă mărcile unei Hortensia Papadat-Bengescu, unui Camil Petrescu, Anton Holban, sau Gib Mihăescu; romanul obiectiv se alătură, cu precădere pe linia tematicii rurale, personalităţii lui Liviu Rebreanu; romanul de moravuri are un prolific reprezentant în persoana lui Cezar Petrescu sau a lui Ionel Teodoreanu; romanul istoric e echivalent cu Sadoveanu, in timp ce o parodie totală a mijloacelor şi a formei româneşti, absentă, la acel moment, din spaţiul european, mergând chiar pe ideea de antiliteratură, trebuie căutată sub numele de Urmuz.

Literatura singulară, inclasabilă, cu un pronunţat caracter estetizant, în interiorul căreia se provoaca plăcerea textului şi decriptarea altor modele decât cel francez o dau romancieri precum Mateiu Caragiale, M. Blecher, sau Tudor Arghezi. La fel clasificările cuprind date din ce în ce mai distinctive, în funcţie de temă, stuctură, forme, sensuri (romanele de mistere, de călătorie sau ale periferiei nu sunt nici ele absente); ideea de şcoală se scrie practic o dată cu istoria cenaclului Zburătorul.

Toate instanţele caracteristice promovării fenomenului literar (chiar şi cele retrograde) se implică afectiv (fiecare în felul ei) pentru a inventa necesara specificitate a romanului românesc modern. Lupte de culise, ierarhii întotdeauna discutabile şi contestabile, aruncarea în necunoscut din complexul inferiorităţii faţă de marile literaturi ale lumii descriu starea de mijloc poetică şi totuşi confuză, sub auspiciile căreia avea să irumpă, nu cu foarte mult timp în urmă, romanul, transformat într-o specie fundamentală a literaturii.

Perioda interbelică, în care specia literară de care vorbim capătă consistenţa unui gen în sine, e comparabilă, din acest punct de vedere, cu etapa în care romanul avea să-şi capete legitimitatea şi, mai mult, să facă dovada unor tendinţe de expansiune din Europa Occidentală în Rusia, adică secolul al XIX-lea. Dacă la origini romanul fusese considerat un gen bastard , născut în urma înlănţuirii genurilor nobile – epopeea şi tragedia, conform clasificărilor practicate de vechii greci – şi a celui mai puţin serios – comedia – de această dată magma sa pare a cuprinde efecte de real care antrenează „viaţa” unei întregi societăţi, complex şi ierarhizat alcătuite (de la burghezie şi aristocraţia nobiliară la apele tulburi dar suculente din psihologia comportamentală a proletariatului), deşi câştigă un public dens, la fel de diferenţiat ca erudiţie pe cât de variate tematic sunt operele în cauză. Majoritatea cercetătorilor cad de acord în a aprecia că poate fi constatată o tendinţă evolutivă internă, de mondializare a genului care, altădată minor, îşi declamă dominanţa.

Şi la noi premisele erau, oricum, demne de luat în seamă: de la personajele-măşti din Istoria hieroglifică a lui Dimitrie Cantemir la notele realiste cu accente idilice şi polemice din Ciocoii vechi şi noi ale lui Nicolae Filimon, până la Mara lui Slavici şi Ciclul Comăneştilor al lui Duiliu Zamfirescu. Dar estetismul unui Mateiu Caragiale, complexitatea unui M. Blecher şi chiar neînscrierea, caracterul în definitiv inclasabil al altor autori interbelici descriu un fenomen mult mai amplu. Iar diferenţa temporală de aproape un secol în construirea acestei dominanţe a speciei nu trebuie să deranjeze neapărat, pentru că atestă o înapoiere a literaturii române, ci o mai târzie, dar mai bine stăpânită aliniere la universal (prin aceasta înţelegând şi inovaţiile de tot felul la nivelul procedeelor), în cunoştinţă de cauză şi arborând chiar – idealist şi naiv – dorinţa de transgresare a modelelor şi modelor.