Violența în Familie - Un Fenomen Social

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND VIOLENŢA ÎN FAMILIE

I.1. Aspecte generale privind violenţa

I.1.1. Definirea violenţei

Violenţa face parte din chiar viaţa umană. Fie că este îndreptată împotriva propriei persoane, fie că este vorba de violenţă îndreptată împotriva altei persoane, sau de violenţă colectivă, acest fenomen duce la moarte unui milion de persoane pe an şi a unui număr mult mai mare de răniţi. Violenţa, în sens generic, semnifică utilizarea forţei şi a constrângerii de către individ, grup sau clasă socială, în scopul impunerii voinţei asupra altora. Din punct de vedere juridic, violenţa înseamnă folosirea forţei fizice sau a altor mijloace persuasive pentru a aduce prejudicii unor bunuri sau o vătămare integrităţii unei persoane. În acest sens, un act de violenţă are, de cele mai multe ori, un caracter premeditat, fiind elaborat cu intenţie sau semnificând intenţia de a produce o suferinţă sau un prejudiciu fizic altei persoane. În context psihologic, violenţa desemnează comportamentul agresiv manifestat, cel mai adesea, ca urmare a unor frustrări, care nu pot fi defulate pe căi dezirabile social.

Dincolo de multitudinea sensurilor care i se asociază, violenţa este un abuz de putere, fiind legată, aproape întotdeauna, de o poziţie de putere şi de impunerea acestei puteri asupra celorlalţi. Această caracterizare defineşte, cel mai bine, situaţia bărbatului în raport cu cea a femeii, copilului sau vârstnicului. Totuşi, în mod aparent paradoxal, adeseori, chiar lipsa de putere determină violenţa. Conştiinţa lipsei de putere, a impotenţei, creează, în multe cazuri, o nevoie de afirmare atât de puternică, încât devine agresivitate destructivă, care, în ultimă instanţă, conduce la violenţă. Aceasta poate explica, în mare măsură, frustrările care caracterizează numeroşi bărbaţi agresori, dar şi actele de violenţă comise de femeile agresoare .

Există o multitudine de definiţii privind noţiunea de violenţă, dar definiţia cea mai cuprinzătoare este definiţia dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care înţelege prin violenţă: “ameninţarea sau utilizarea intenţionată a forţei fizice sau a puterii împotriva propriei persoane, a altei persoane, împotriva unui grup, sau a comunităţii, şi care antrenează un risc crescut de a produce un traumatism, un deces, o daună psihologică, o dezvoltare anormală sau o privaţiune”. În aceasta definiţie, O.M.S. defineşte violenţa în raport cu sănătatea şi starea de bine din punct de vedere fizic, psihic şi social.

O.M.S. înglobează în această definiţie caracteristica de intenţionalitate a actului indiferent de consecinţele acestuia şi exclude aspectele legate de incidental-accidental. Includerea în definiţie a termenului de “putere” în plus de expresia “utilizarea forţei fizice” lărgeşte astfel natura actelor de violenţă şi a definiţiei convenţionale la acte rezultate prin exercitarea unei relaţii de putere, cuprinzând de asemenea actele de ameninţare şi intimidare. Utilizarea termenului de putere permite, în plus, includerea neglijenţei şi a actelor de omitere pe lângă actele evidente de violenţă foarte important în studierea fenomenului violenţei împotriva persoanelor în vârstă.

Astfel, O.M.S. include în definiţia violenţei: neglijenţa, toate tipurile de violenţă fizică, psihică şi sexuală precum şi violenţa auto-aplicată, sinuciderea.

Ca formă coercitivă de control social, violenţa a fost, în general, acceptată de societate, dar au fost sancţionate formele de violenţă în dauna interesului naţional, a vieţii unei persoane sau a proprietăţii. Violenţa domestică a fost considerată o problemă personală, care, conform dreptului la intimitate, putea fi tăinuită, cei din afara cuplului evitând să intervină, deoarece reacţiile soţiei maltratate, faţă de salvator, au fost, deseori, imprevizibile; probabil din acelaşi considerente, organele de ordine publică ezitau, adesea, să se implice .

Evaluările făcute de sociologi familiei contemporane sunt contradictorii între ele. Astfel, pe de o parte, i se recunoaşte familiei o deosebită capacitate de comuniune şi solidaritate socială, în măsura în care ea este un refugiu, un loc privilegiat al manifestării afectivităţii, iar pe de altă parte, se apreciază că familia se află într-o criză, constând în declinul funcţiilor ei tradiţionale, insularizarea sa în cadrul societăţii, izolarea ei de reţeaua largă de rudenie, creşterea tendinţelor ei de instabilitate. Unul dintre cele mai acute aspecte ale acestei crize, pe care sociologii care se ocupă de familie –au abordat mai puţin, este creşterea violenţei între membrii familiei, fenomen care există în majoritatea societăţilor contemporane .

De multe decenii, violenţa intrafamilială a fost considerată o manifestare obişnuită în familiile dezorganizate sau în grupurile marginale, defavorizate social şi economic. În legătură cu acest mod de violenţă au fost emise unele teorii sociologice, psihologice şi feministe.

Teoria sociologică. Din perspectiva sociologică, însăşi organizarea vieţii de familie, care contribuie la intimitate, predispune spre o rată mare a violenţei, în ciuda imaginii pe care o oferă, ca loc al dragostei şi înţelegerii. Discrepanţele de vârstă şi sex, activităţile şi interesele diferite, distonanţa rolului şi inflexibilitatea sunt câtva variabile, care cresc tensiunea în familie.