Caracteristici Tehnologice Standarde de Comercializare și Condiții de Valorificare la Pătlăgele Vinete

Capitolul 1

CARACTERIZAREA TEHNOLOGICĂ ȘI MORFOLOGICĂ A PĂTLĂGELELOR VINETE

1.1 Pătlăgica vânătă - Solanum melongena – Fam. Solanacea

1.2 Areale de cultură

Pătlăgelele vinete sunt originare din India și Birmania unde cresc în stare sălbatică. Cultivarea lor ca plante legumicole a început spre sfârșitul secolului al XV-lea. În Europa au fost introduse în secolul al XVII-lea, la început în Grecia și Italia, apoi și în alte țări din sudul și răsăritul Europei. În America se cultivă de la începutul secolului al XIX-lea. Se cultivă pe suprafețe foarte mari în India, China, Japonia, Filipine.

Vinetele se cultivă pe glob pe o suprafață de circa 720000 ha și se obține o producție de circa 12000 tone. În Africa se cultivă mult în Egipt, în Asia se cultivă mai mult în China, Indonezia, Filipine, Japonia, iar în Europa mari cultivatoare sunt Ucraina, Spania și Italia.

La noi în țară, pătlăgelele vinete se cultivă din secolul al XVIII-lea dar o răspândire mai mare au cunoscut după primul război mondial. Se cultivă în toate zonele ţarii pe soluri cu textură uşoară, permeabile, profunde, afânate,cu conţinut ridicat de substanţe nutritive şi materie organică, libere de boli şi nematozi, accesibile irigării (în special în centrul şi sudul Moldovei, în toată Câmpia Română şi în Banat).

1.3 Caracterizarea botanică

În condițiile din țara noastră, pătlăgelele vinete sunt plante anuale, rădăcinile pot ajunge la o adâncime de peste 1 metru dar cultivându-se prin răsad, adâncimea maximă poate fi de până la 20-40 cm. Ele reprezintă numai 2% din greutatea plantei. Sistemul radicular se reface greu la transplantare, de aceea este necesară o pregătire a terenului si prin răsad repicat în ghivece.

Tulpina este erectă, ramificată, de culoare verde-violacee, înaltă de 0,5-0,8 m în condiții de câmp, menținându-se în poziție verticală. În sere, tulpina atinge ușor înălțimea de 1,5 m și necesită susținerea pe spalier. Creșterea viguroasă din sere necesită plantarea la distranțe mai mari decât la câmp.

Frunzele sunt mari, pețiolate, cu limbul oval, cu marginea întreagă și nervuri de culoare violacee. Uneori nervurile sunt prevăzute cu spini.

Florile sunt axiale, solitare, mai rar grupate cate 2-3 la un loc, de culoare violacee. Polenizarea este autogamă, dar se întâlnesc si cazuri de alogamie de 10-30 %, ceea ce impune respectare distanțelor la izolare la producerea semințelor.

Fructul este o bacă mare, de forme și culori diferite în funcție de soi. Fructele sunt netede, lucioase, colorate la maturitatea de consum în negru violaceu deschis, iar la maturitatea fiziologică în galben-albicios. Pulpa fructului este de culoare albă-verzuie, cu gust plăcut (prin preparare), fragedă, cu semințe mici, albe, dacă se recoltează la momentul optim (maturitatea de consum). Dacă se depășește acest moment de recoltare,pulpa devine amară, lemnoasă cu semințe brunificate, tari.

Semințele sunt mici, turtite, glabre, lucioase de culoare galbenă cenușie. Diametrul semințelor este de circa 2,8 mm, iar grosimea este de 0,6-0,9 mm.

Fig.1.1. Răsad în ghivece

Este o plantă de cultură importantă, crescută pentru fructul ei alb sau violet. A fost cultivată în țările din Asia de sud și de est încă din preistorie, dar se pare că a fost cunoscută de către lumea occidentală acum nu mai mult de aproximativ 1500 de ani. Numeroasele denumiri arabe și nord-americane penru ea, și lipsa de nume grecești și romane antice, arată că a fost transportată prin Marea Mediterană de către arabi la începutul Evului Mediu. Numele științific de melongena derivă de la o denumire arabă din secolul XVI, pentru un fel de vânătă.

Plantele care sunt cultivate în Europa și America de Nord astăzi sunt elongate, ovoidale, lungi de 12-25 cm și late de 6-9 cm, având coaja violet închis spre indigo. O mai mare varietate în ceea ce privește forma, mărimea și culoarea apare în India și în alte părți din Asia. Acolo, plantele cultivate seamănă foarte mult cu ouăle de găină din punct de vedere al mărimii și al culorii; culoarea poate varia de la alb, la galben, roșu, violet sau indigo. Unele dintre ele sunt colorate în degrade, de la alb la tulpină până la violet aprins sau indigo, chiar negre; de asemenea, există plante total albe. Vânăta chinezească are o formă de castravete mai îngust și puțin curbat. Numele de „plantă ou” datează din anii 1700, când majoritatea europenilor cultivau plantele care erau albe-gălbui și semănau la formă ș mărime cu un ou de gâscă.