Cercetări privind implementarea mărcii Q în pensiunile agroturistice din România - studiu de caz

INTRODUCERE

Criza economică mondială va reduce drastic numărul de turişti care vor vizita România în acest an. Pentru banii turiştilor se va da o luptă dură. O modalitate pentru păstrarea turiştilor şi atragerea altora noi o reprezintă creşterea calităţii serviciilor de cazare şi masă.

În această lucrare am analizat posibilitatea dezvoltării managementului calităţii serviciilor în agroturism, prin implementarea „Mărcii Q” în pensiunile agroturistice din România. Ministerul Turismului a demarat în anul 2003 un proiect - „Marca Q”.- privind creşterea calităţii serviciilor oferite turiştilor din România. Din păcate, odată cu desfiinţarea Ministerului Turismului acest program nu a mai putut fi promovat şi dezvoltat pe măsura importanţei sale.

Pentru a analiza posibilitatea introducerii „Mărcii Q”, am realizat un studiu pe un eşantion de 100 de pensiuni din principalele zone agroturistice din ţară: Bucovina, Neamţ, Maramureş, Bran, Mărginimea Sibiului, Buzău-Vrancea, Delta Dunării, Harghita-Covasna, Munţii Apuseni şi Oltenia de sub Munte.

În prima parte a lucrării am propus un set de criterii de calitate pentru pensiunile agroturistice. Aceste criterii au fost aplicate la faţa locului, în cele 100 de pensiuni analizate, pentru a se vedea exact nivelul posibil de implementare a „Mărcii Q” în mediul rural.

Concluziile au evidenţiat că la nivelul întregii ţări, media de implementare posibilă este de 42,5%. Rezultă că mai mult de jumătate dintre pensiunile agroturistice studiate nu vor putea implementa pe termen scurt „Marca Q”.

CAPITOLUL 1

ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND TURISMUL RURAL, AGROTURISMUL ŞI TURISMUL ECOLOGIC

1.1. Conceptul de „turism”

Deşi este considerat de cei mai mulţi dintre specialişti ca un fenomen propriu perioadei contemporane, prin care se valorifică potenţialul turistic al unui spaţiu, turismul s-a cristalizat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi, ca atare, primele încercări de definire şi caracterizare a lui datează din acea perioadă.

Prin natura lui, turismul se prezintă ca o activitate economică situată la interferenţa altor ramuri, ceea ce determină o serie de dificultăţi în definirea lui. Pornind de la premisa că fiecare ramură economică reprezintă locul unei producţii de bunuri sau servicii care sunt consumate într-un mod specific, turismul are ca obiect „o producţie şi un consum de bunuri eterogene care concură la satisfacerea nevoilor turiştilor, a nonrezidenţilor”.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea turismul era considerat ca fiind sinonim cu călătoria. Călătoria sau sejurul de agrement devin inseparabile de noţiunea de turism odată cu înmulţirea staţiunilor termale şi balneare.

O primă încercare de definire a turismului ca fenomen social şi economic aparţine lui E. Guy Freuler şi datează din anul 1880. Potrivit părerii lui, turismul este „un fenomen al timpurilor moderne, bazat pe creşterea necesităţii de refacere a sănătăţii şi schimbare a mediului, de cultivare a sentimentului de receptivitate faţă de frumuseţile naturii rezultat al dezvoltării comerţului, industriei şi perfecţionării mijloacelor de transport”.

O definiţie mai expresivă este formulată în anul 1938 de Leville-Nizerolle: turismul este ansamblul activităţilor nonlucrative ale omului, în afara ariei de reşedinţă.

Definiţia propusă de W. Hunziker şi K. Krapf, având meritul de a realiza o abordare mai complexă a turismului ca fenomen economico-social, se constituie ca moment de referinţă în literatura de specialitate: ansamblul relaţiilor şi fenomenelor ce rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor, în afara locului de reşedinţă, atât timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt motivate de o stabilire permanentă sau o activitate lucrativă oarecare.

Kaspar (1975) defineşte turismul ca fiind ansamblul raporturilor şi fenomenelor rezultate din călătoria şi sejurul persoanelor, pentru care locul sejurului nu este nici rezidenţa principală şi durabilă, nici locul obişnuit de muncă. Deplasarea şi sejurul rămân componente fundamentale, cărora li se adaugă trasnportul, cazarea şi comerţul.

Kalfiotis (1972), specialist în economia turismului, defineşte turismul ca fiind deplasarea temporară a persoanelor individuale sau în grup de la domiciliu către un alt loc, pentru simpla plăcere şi satisfacerea unor interese morale ori necesităţi intelectuale, conducând astfel la realizarea unor activităţi economice.