Conceptul de dezvoltare durabilă în agricultură - România, Noua Zeelandă și Australia - analiza comparativă

1. Conceptul de dezvoltare durabilă în agricultură

În ultimul timp oamenii au început să-şi dea seama că mediul înconjurător este într-o continuă degradare.

Începând cu Conferinţa asupra mediului de la Stockolm din 1972, oamenii au început să recunoască faptul că degradarea mediului înconjurător este dependentă de bunăstarea omenirii şi de creşterea economică în general.

În acest sens a fost înfiinţată Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării de pe lângă O.N.U. care până în 1987 a identificat peste 60 de definiţii ale conceptului de dezvoltare durabilă.

Dezvoltarea durabilă va trebui să întrunească, în mod armonios, cele trei dimensiuni esenţiale: economică, socială şi ecologică.

Acest concept trebuie să nu redea un proces care să stopeze creşterea economică, aşa cum se preconiza în primul raport al Clubului de la Roma şi nici să absolutizeze rolul mediului precum o fac asociaţiile şi partidele ecologiste.

În linii mari, conceptul de dezvoltare durabilă a fost acceptat pe plan mondial, mesajul său fiind preluat de Conferinţa de la Rio-de-Janeiro, din 1992 când, pentru prima dată, s-a angajat o negociere planetară faţă de schimbările climatice care au loc, pe bază de raţiuni ştiinţifice aprig disputate.

Conform Raportului Brundtland prezentat în cadrul Comisiei Internaţionale a Mediului şi Dezvoltării (U.C.E.D.) în 1997, dezvoltarea durabilă „este cea care satisface cerinţele prezentului fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor nevoi“. Acest tip de dezvoltare include, deci, criterii de protejare a ecosistemelor, a solului, a aerului şi a apei şi de conservare a diversităţii biologice având în vedere necesităţile generaţiilor viitoare.

Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ următoarele:

• ¾ redimensionarea creşterii economice, având în vedere o folosire cât mai eficientă şi mai echitabilă a resurselor astfel încât să se obţină produse de calitate cu deşeuri minime şi netoxice;

• ¾ creşterea calităţii vieţii oamenilor în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale şi prin reducerea creşterii demografice necontrolate;

• ¾ conservarea calităţii mediului şi a resurselor naturale;

• ¾ o participare mai fermă a organismelor de guvernare în luarea deciziilor privind economia şi mediul.

Așadar, se poate spune că dezvoltarea durabilă se referă la un echilibru între creșterea economică și protecția mediului și presupune satisfacerea nevoilor prezente și de perspectiva dezvoltării sociale.

Din cauza dezagrementelor agriculturii convenționale, conceptul de dezvoltare durabilă a pătruns și în agricultură.

Ceea ce devine clar este că agricultura durabilă este un sistem de tehnologii şi practici menite nu doar să asigure o producţie satisfăcătoare, ci şi să realizeze obiectivele ecologice. Acest lucru este evident ţinând cont că agricultura durabilă îşi are fundamentarea ştiinţifică în conceptul de bioeconomie, elaborat pentru prima dată de economistul american de origine română N. Georgescu Roegen, concept care face o sinteză a relaţiilor dintre natură şi specia umană. Este vorba de un concept al entropiei care lărgeşte orizontul de abordare, incluzând în sistemul economiei factorii naturali ai evoluţiei resurselor, precum şi problema mediului înconjurător.

Pentru a se putea practica agricultura durabilă trebuie să se identifice:

• potenţialul unor practici şi tehnologii cunoscute dar şi noi, de a furniza produse agricole fără a degrada mediul şi fără a reduce viabilitatea economică pe termen lung sau a compromite interesele generaţiilor viitoare (conservarea solului, a apei, a biodiversităţii cu ajutorul reducerii substanţelor chimice folosite în agricultură);

• posibilităţi tehnice şi priorităţi în cercetare pentru a susţine o tranziţie către forme de dezvoltare mai durabile ale agriculturii;

• instrumente economice, instituţionale şi culturale în dezvoltarea şi adoptarea unor tehnologii şi practici ale agriculturii durabile.

Însă, agricultura durabilă nu este ecologică totalmente, deoarece se folosește de chimie și de biologie pentru a ridica randamentele culturilor.

Folosirea raţională a îngrăşămintelor şi a celorlalte substanţe chimice este obligatorie pentru ca să nu uităm unul din principalele obiective ale agriculturii durabile este asigurarea securităţii alimentare, iar aceste substanţe chimice contribuie la sporirea recoltei cu aproximativ 40%, comparativ cu alte metode tehnologice, iar acest lucru nu poate fi neglijat în politica de asigurare a populaţiei cu alimente.