Floarea soarelui

Importanţă  

Floare–soarelui este una din cele mai importante plante uleioase cultivate pe glob (13% din producţia mondială de ulei) şi cea mai importantă plantă uleioasă pentru România.

Uleiul extras din achenele de floarea-soarelui se caracterizează prin culoare, gust, şi miros plăcute, conţinut ridicat în vitamine (A, D, E, K) şi substanţe aromatice; în plus uleiul de floare-soarelui se conservă foarte bine pe o perioada mai îndelungată.

Uleiul de floare-soarelui este unul dintre cele mai echilibrate sub aspectul acizilor graşi pe care îi conţine. El este utilizabil atât „la rece” cât şi gătit şi este bogat în acid linoleic – acid esenţial pentru alimentaţia umană.

În afară de folosire directă în alimentaţie, uleiul de floarea-soarelui este întrebuinţat în industria conservelor şi a margarinei. Uleiul mai poate fi folosit pentru obţinerea acidului oleic necesar în industria lânii, a săpunurilor, ca adjuvant în fabricarea pesticidelor, ca ulei fiert pentru vopseluri.

Prin prelucrarea miezului de floarea-soarelui se pot obţine făină, concentrate şi izolate proteice. Încorporarea a 8-15% făină de floarea-soarelui în făina de grâu sporeşte densitatea aluatului şi reduce volumul acestuia.

Seminţele de floarea-soarelui pot fi consumate direct (seminţe prăjite), modalitate de consum mai larg răspândită în SUA, ţările scandinave, unele ţări mediteraneene şi din Europa de Est.

Soiurile destinate acestui scop prezintă seminţe mai sărace în grăsimi (în jur de 30%), coji mai groase şi mai puţin aderente la miez; pe lângă aminoacizi esenţiali, bine reprezentaţi (triptofan, izoleucina, lizină), floarea-soarelui de „ronţăit” conţine mai mult fier, glucide, săruri minerale, vitamine (A,E, riboflavine şi tiamine) şi asigură în jur de 550calorii/100g seminţe consumate.

Calatidiile (resturile de inflorescenţe) pot fi folosite că furaj, mai ales pentru oi (conţin 7% proteine şi până la 57% glucide), apreciindu-se că au o valoare nutritivă similară cu a unui fan de calitate mijlocie (AL. VRÂNCEANU, 2000).

Tulpină este foarte bogată în potasiu, şi poate fi utilizată pentru obţinerea carbonatului de potasiu sau a altor produse. Tulpinile sunt încă folosite că sursă de căldură (local) sau în industrie, pentru fabricarea de plăci antifonice.

Floarea-soarelui este şi o excelentă planta meliferă.

În ţară noastră asigura cel mai important cules pentru familiile de albine (alături de salcâm şi tei). La un hectar de floarea-soarelui se pot obţine30-130 kg miere (sau 15 – 40 kg miere/familia de albine) (după I. CÂRNU, GH. V. ROMÂN, ANA MARIA ROMÂN, 1982).

Răspandire

În anul 1931, N.Vavilov a situat originea florii-soarelui în partea de nord a Mexicului şi în statele americane Colorado şi Nebraska. Descoperirile arheologice din America de Nord au relevat prezenţa de achene şi porţiuni de calatidii de floarea-soarelui, în deosebi în statele Colorado şi New Mexico. După unele evaluări cu carbon14, se estimează că unele resturi descoperite datează din anii 2600 I.Ch.

Prin intermediul exploratorilor spanioli (probabil spre mijlocul secolului al XVI-lea), floarea-soarelui şi-a făcut apariţia în Europa. Cultivată, în principal, ca plantă ornamentală, specia s-a răspândit repede de-a curmezişul continentului (Franţa, Italia, Europa de Nord şi de Est), iar la sfârşitul secolului al XVI-lea, numeroase scrieri o semnalau în Belgia, Olanda, Elveţia, Germania, Anglia, ca plantă ornamentală.

Primele dovezi ale extragerii uleiului de floarea-soarelui datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar abia între anii 1830-1840, seminţele de floarea-soarelui au fost prelucrate la scară industrială.

Ţările mari cultivatoare de floarea-soarelui sunt: SUA (1413 mii ha şi o producţie medie de 1690 kg seminţe/ha), Argentina (3750 mii ha, 1810 kg/ha), India (2200 mii ha, 550 kg/ha), China (720 mii ha, 1290 kg/ha), Turcia (520 mii ha,1250 kg/ha), Franţa (895 mii ha, 2090 kg/ha), Ungaria (428 mii ha, 1650 kg/ha), Spania (990 mii ha, 1110 kg/ha), ţările fostei URSS (6912 mii ha, din care 4100 mii ha în Federaţia Rusă şi 2400 mii ha în Ucraina, 800 kg/ha).

În România, floarea-soarelui a fost introdusă pentru producerea uleiului, pe la mijlocul sec.XIX în Moldova; fiind principala plantă producătoare de ulei alimentar, floarea-soarelui a cunoscut un ritm de dezvoltare fără precedent (CR.HERA şi col.,1989). Cultivarea pe suprafeţe mai mari a debutat în sec.XX, cu 672 ha în 1910, ajungându-se la 200.000 ha în 1938; după al doilea război mondial suprafeţele au crescut la 416 mii ha în 1948, 496,5 mii ha în 1950 şi 526,7 mii ha în perioada 1971-1975.

În prezent se cultivă circa 1 milion de hectare, justificate fără îndoială , prin rentabilitatea ridicată a culturii, ceea ce prezintă un pericol real, deoarece nu se mai poate respecta intervalul de pauză de minimum 6 ani până la revenirea culturii pe acelaşi teren, impus de regulile fitosanitare. Judeţele mari cultivatoare de floarea-soarelui sunt: Constanţa, Teleorman, Călăraşi, Dolj, Brăila, Ialomiţa, Olt, Timia (cu peste 50 mii ha fiecare).