Iepurele de câmp

INTRODUCERE

Zburlindu-şi spinii galbeni sub ierbi şi uscăciuni,

Un rnacies din vară, uitat printre răzoare,

Adăposteşte-n taină, pierdut în rugăciuni,

Un iepure cu ochii aprinşi ca doi tăciuni

Pe care toamna-şi lasă întîia ei răcoare.

Dictonul „fricos ca un iepure" ar trebui reconsiderat, deoarece acest urechiat, cel mai popular vânat din fauna noastră cinegetică, pre¬zentat în multe fabule, legende şi povestiri, nu este deloc fricos în reali¬tate, dând adesea reale dovezi de curaj, atunci când îşi apără puii de atacul unor răpitoare, când pătrunde în sate, sau pur şi simplu îndârjin-du-se să supravieţuiască în ciuda numeroşilor săi duşmani. Până nu de mult, iepurii erau consideraţi ca facând parte din ordi¬nul Rodentia (rozătoare), dar actuala lor poziţie sistematică îi situează în ordinul Lagomorpha, familia Leporidae, datorită faptului că se deosebesc de rozătoare prin următoarele caractere: maxilarele pot face mişcări verticale şi orizontale, ca şi la rumegătoare; membrele anterioare nu servesc la apucarea sau ţinerea hranei, ca la rozătoare şi, în sfârşit, examenele serologice care confirmă o apropiere de rumegătoare, nu de rozătoare. Deşi sunt răspândiţi pe toate continentele, iepurii au câteva elemente caracteristice comune: talie mijlocie, pavilioanele urechilor mult alun¬gite în raport cu capul, membrele posterioare lungi şi cu câte patru degete, spre deosebire de cele anterioare care au câte 5 degete. Iepurii sunt deosebit de prolifici, condiţie esenţială de supravieţu¬ire faţă de ravagiile făcute de numeroşii lor duşmani. S-ar părea că ar fi pierdere de timp şi de energie să ne ocupăm de iepure. Doar începând de la copilul mic, care se joacă cu “iepuraşul” făcut din pluş şi din vată, până la gospodina care se necăjeşte să-i tragă “cele şapte piei” şi apoi să-l prezinte în felurite preparate delicioase, nemaivorbind de vânătorul căruia i-a rămas încă principalul obiectiv, parcă toată lumea îl cunoaşte pe “ghebosul”. Totuşi îl înghesuim cu zgârcenie în câteva pagini, având el şi însuşiri mai puţin sau greşit ştiute.

Despre iepure spune lumea că este fricos, dar nu întotdeauna reputaţia corespunde realităţii. În opinia multora cât şi în literatura de imaginaţie, iepurele este socotit a fi prototipul animalui fricos, "prinzând dumnealui" bănuiala vreunei primejdii o rupe la fugă, fără să cântărească prea mult şi fără să se sfiască, alergând tremurând, zi şi noapte, cu inima cât un purice. Ruşinos pot zice unii, este a da bir cu fugiţii, însă cel mai adesea sănătos. Or, dacă omul stăpân al regnurilor, a scormonit el însuşi asemenea năzbâtie paremiologică ştirbită în demnitate, de ce să ne mai mirăm de bietul iepuraş. Veşnic treaz şi-ntruna pânditor la cele ale jurului, neîncrezător în tot şi-n toate, până şi în propria umbră,se lipeşte "chitic" la pământ, dar l-ai zărit a şi dispărut literalmente, dar unde? pentru a reapare, foarte târziu. Urmărit de duşmani le face cu dexteritate şi fantezie, bine cunoscutele sale "năzdrăvănii" încurcându-şi urmele şi lăsându-i adesea nedumeriţi şi cu limba scoasă.

De altfel, înconjurat de-a lungul întregii sale vieţi, de feluriţi duşmani cu păr şi pene, cu 2 sau 4 picioare, iepurele nici nu ar putea supravieţui dacă în primul rând nu ar fi un excelent strateg şi la nevoie un abil alergător de cursă lungă.

În general în faţa unei primejdii bănuite, iepurele aleargă fără grabă, în pas mărunt, numai când este încolţit face apel la faimoasele sale rezerve, punându-se pe o "fugă iepurească". Cel mai mare compliment care i s-a facut vreodata este cunoscuta zicală "nu ştii niciodata de unde sare iepurele". Fiind asociat stilului său caracteristic de-a apărea brusc. Iepurele îşi face culcuşul peste tot până şi în teren mlăştinos, o fi ştiind el ce ştie săracul.

În mijlocul primăverii. puteţi fi martorii unui ciudat balet ce pare fantezist şi graţios care se desfăşoară pe grâul verde şi crud, încălzit de soare. Mai precis este vorba de un aprig joc al împerecherii, cu crâncene şi chiar sângeroase dueluri personale între iepuroii care se înfruntă bătăioşi, ridicaţi pe picioarele dinapoi pentru a-şi disputa consoarta.

"Cine fuge după doi iepuri nu prinde nici unul"

Cunoscutul proveb pare sa zica tot. El se adreseaza unei persoane cu vadite calitati atletice, care este tentata sa alerge chiar dupa mai multi iepuri, sau in viata de zi cu zi de-a rezolva mai multe lucruri dintr-un singur foc. Dar sfatul inteleptului, il opreste la timp, indicandu-i numai unul singur pe urma caruia s-o zbugheasca, firesc cu reale sanse de izbanda folosind cartuse, nicidecum la "cursa de 100 metri garduri".

Vanat mai mult la goana si in mod necrutator la cerc. Totusi, cea mai frumoasa si sportiva metoda este considerata vanarea la picior. Din cauza pasiunii cu care este vanat, iepurele determina majoritatea infractiunilor de braconaj.

Prezenta lui printre haitasi dezlantuie intotdeauna verva si strigatele lor de bucurie, ca de cea mai frumoasa podoaba a unui vanator, pe drumul intoarcerii acasa nu sunt tocmai urechile lui amuzante, care ies foarte vizibil din tolba.

In iepure, se trage numai atunci cand alearga si ca este lipsit de morala sa se impuste un iepure care sta pe loc asa cum obisnueste el. Poate asa e firea lui de-a contempla pericolul care-l ameninta si naduful dusmanului. Mai bine gresiti un iepure in fuga, decat sa trageti intr-unul oprit, ca asta-i rusine de neiertat si daca mai aflu ca a-ti facut-o si pe deasupra te-ai laudat, sa stii ca nu te mai consider vanator si iti mai "rup si urechile". Sa-i oferiti si lui o portita de scapare, caci saracul nu e inzestrat cu vreo"manevra sireata" demna de-al remarca.

Istoric

Iepurii sunt mamifere care aparţin familiei Leporidae, ordinul Lagomorpha, şi sunt asemănători rozătoarelor datorită faptului că incisivii lor sunt în creştere permanentă. Perioada în care iepurele a fost domesticit nu se cunoaşte cu exactitate, dar se presupune că acest proces a fost iniţiat în Evul Mediu de către călugării francezi. Acum mai bine de 3.000 de ani, iepurele reprezenta o importantă sursă de hrană în Asia şi a început să fie folosit cu acelaşi rol şi în tările europene, acum aproximativ 1.000 de ani. În afară de scopul strict comercial (pentru carne, piele şi blană), iepurii au început să fie utilizaţi mai târziu şi în laboratoare, pentru cercetări ştiinţifice, devenind ulterior şi animale de companie. Iepurii în sălbăticie sunt animale sociabile şi teritoriale, care trăiesc în colonii şi care îşi sapă un sistem elaborat de galerii. Preferă să nu se confrunte cu eventualele pericole, iar atunci când se simt ameninţaţi se folosesc de viteza şi agilitatea lor pentru a scăpa şi pentru a se ascunde. Sunt animale destul de liniştite şi tăcute, deşi atunci când se află în pericol, emit un ţipăt strident. Sunt în general calmi – dar pot deveni şi agresivi în situaţiile în care se simt ameninţaţi şi nu au un loc unde să se retragă - şi adoră prezenţa oamenilor. Caracterul, inteligenţa, vioiciunea, curiozitatea, firea afectuoasă şi jucăuşă a iepurelui îl fac să fie un foarte apreciat şi căutat animal de companie.