Practicarea Pomiculturii Ecologice în Fermele Agroturistice

Capitolul-I.

INTRODUCERE ÎN CULTURA ECOLOGICĂ

1.1Agricultura ecologică reprezintă ansamblul de măsuri și metode ce contribuie la realizarea unei noi calități a mediului în condiții ecologice și economice corespunzătoare, cu produse agricole în cantități mari, de calitate superioară, obținute prin metode comform naturii, dar cu cheltuieli materiale și costuri de energie minime. Acest sistem de agricultură reprezintă o verigă importantă în acțiunea concentrată a omenirii de protecție a mediului înconjurător.

Definită ca ştiinţă, agricultura ecologică se ocupă cu studiul sistematic al structurilor materiale (organismele vii și mediul lor de viață) și funcționale (intrarelațiile și interrelațiile structurilor materiale) ale sistemelor agricole și cu proiectarea și managementul agroecosistemelor capabile a asigura timp îndelungat, nevoile umane de hrană, îmbrăcăminte și de locuit, fară a le diminua potențialul ecologic, economic ți social. Sub aspect practic, ca ocupație, reprezintă activitatea de ansamblare a cunoştiinţelor teoretice despre natura și agricultură în sisteme tehnologice durabile, bazate pe resursele materiale, energetice și informaționale ale sistemelor agricole.

Agricultura ecologică se practică în S.U.A, Canada, tari din America de Sud (Argentina), Europa și mai puțin pe celelalte continente.

Europa este leader în ce privește agricultura ecologică, atât sub aspect legislativ, cât și teoretic și practic, având multe de oferit locuitorilor acestui continent. În acord cu natura, poate să furnizeze alimente de înalta calitate, să ajute la conservarea naturii și a boidiversității ei și să contribuie la dezvoltarea durabilă a regiunilor rurale. Uniunea Europeană promovează practicarea agriculturii ecologice de către țările comunitare, problema conversiei aflându-se în permanență în atenția Parlamentului European, în vederea elaborării strategiei de dezvoltare precum și a normelor legislative adecvate.

Pe lângă considerentul major de protejare a mediului, dezvoltarea agriculturii ecologice europene este motivată și de aspecte socio-economice:

-cererea crescândă a consumatorilor europeni, a căror tendințe sunt îndreptate înspre produse cu o calitate controlată și garantată;

-venituri mai ridicate pentru agricultori, produsele bio fiind, în general, în medie, cu 25-30% mai scumpe ,comparativ cu cele convenționale;

-orientarea cercetării agricole înspre sisteme de agricultură durabilă și produse de calitate ecologică, nutrițională, oraganoleptică, tehnologică, etică, cu alte cuvinte, virajul obiectelor cercetării de la un demers cantitativ la unul calitativ.

1.2.Principiile agriculturii ecologice

Considerarea terenurilor agricole drept ecosisteme agricole permite că agricultura să capete apelative noi şi să constituie ceea ce numim agricultură ecologică (Al.Ionescu, 1991).

Agricultura ecologică se defineşte ca folosirea raţională a tuturor mijloacelor ştiinţifice moderne, în relaţiile pe care le impunem ecosistemului artificial prin dirijarea fluxurilor de energie, informaţie şi materie obţinând o productivitate maximă fără a deranja mediul înconjurător.

Pentru o agricultură ecologică, necesităţile de luat în seamă sunt:

- creşterea randamentelor biologice, în special a fenomenului de fotosinteză şi utilizarea cu randament crescut a energiei solare;

- menţinerea fertilităţii solului. Acţiunile vizate de agricultură ecologică au ca scop intensificarea activităţii microbiologice a solului, menţinerea şi sporirea fertilităţii acestuia. În domeniul folosirii îngrăşămintelor este necesară schimbarea dominaţiei actuale în favoarea îngrăşămintelor organice şi a composturilor;

- gestiunea solurilor, a apei, controlul bolilor, dăunătorilor şi buruienilor trebuie tratate pornind de la principiul ecologic al interrelaţiilor şi al balanţei energetice din ecosistem. Se impune, deci, aplicarea principiilor protecţiei integrate şi anume: tratamentele chimice la nevoie împreună cu aplicarea unor procedee fizice, biotehnice şi biologice;

- aplicarea prin alte metode ale mecanizării şi irigării;

- integrarea agriculturii în agroecosisteme intensive zonele durabile şi competitive.

Agricultura ecologică se poate practica la nivelul fiecărui ecosistem agricol cu întregul arsenal de subtilităţi ştiinţifice, obţinând producţii mari, o fertilitate mai bună a solului, o calitate ireproşabilă a produselor şi un mediu prosper ce înlătură noţiunile de poluare (Al Ionescu, 1991).

1.3.Pomicultura ecologică este o parte a agroecologiei, ştiinţa ce studiază influenta factorilor de mediu (climă, sol, subsol)şi a tehnologiilor asupra creşterii(biomasei)şi productivităţii pantelor de cultură.Pomicultura ecologică are ca obiectiv principal prevenirea apariţiei fenomenelor negative din pomicultura de tip industrial, bazată pe mecanizare şi chimizare, aplicate uneori excesiv.

Dezechilibre ce pot apărea intro plantaţie pomicolă

În cadrul unui agroecosistem (respectiv a unui masiv) pomicol, pot apărea perturbaţii (dereglări, dezechilibre) datorită următoarelor cauze:

- poluarea industrială sau de altă natură;

- extragerea de substanţe chimice din sol(prin recoltele obţinute) necompensata în măsura suficientă prin administrarea de îngrăşăminte;

- inmultirea (peste pragul de dăunare) a buruienilor, bolilor şi insectelor;

- -upraincarcarea plantelor cu fructe, care are ca urmare apariţia periodicităţii(alternantei) de rodire (la măr, păr, prun)sau a apoplexiei (la cais);

- gruparea greşită a soiurilor în parcele(lipsa polenizatorilor la speciile autosterile: măr , păr, cireş, migdal);