Surse de finanțare a investițiilor agricole

INTRODUCERE

După anul 1989, ţara noastră s-a aflat într-o perioadă de tranziţie, prin trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă.

În acest context, agricultura ca ramură cu rol strategic important în economia de piaţă a necesitat alocări de resurse financiare considerabile pentru restructurare şi modernizare.

Finanţarea agriculturii s-a realizat din sursele proprii ale întreprinderilor agricole şi

gospodăriilor ţărăneşti, sprijin de la bugetul de stat, credite, fonduri externe rambursabile şi nerambursabile şi alte surse.

Susţinerea bugetară a agriculturii a cunoscut variaţii importante în ceea ce priveşte

instrumentele şi mecanismele economico-financiare folosite, fiind puternic influenţată de politicile agricole ale guvernelor care s-au situat adesea pe poziţii diferite faţă de obiectivele fundamentale comune necesare pentru orice guvernare.

Lipsa unui sistem de sprijin al agriculturii, fundamentat pe studii şi analize şi pe cunoaşterea realităţilor din acest sector, ca şi pe înţelegerea corectă a mecanismelor Politicii Agricole Comune a fost dăunătoare, cu impact negativ de lungă durată asupra performanţei economice.

În anumite etape s-au implementat politici elaborate în condiţiile preluării unor mecanisme de politică agricolă din Uniunea Europeană, folosite până la reforma din anul 1992, inadecvate realităţilor agriculturii româneşti.

Sprijinul bugetar a fost orientat în special fie pentru protecţia socială a milioane de gospodării de subzistenţă sau semisubzistenţă care produc pentru autoconsum, fie în beneficiul unor mari întreprinderi agricole de stat în defavoarea susţinerii exploataţiilor agricole mijlocii de tip comercial.

Pentru armonizarea legislaţiei româneşti cu reglementările UE au fost elaborate o serie de acte normative care să creeze cadrul general de implementare a PAC privind plăţile directe şi măsurile de piaţă, realizarea obiectivelor de dezvoltare rurală, constituirea organizaţiilor profesionale, interprofesionale şi a grupurilor de producători.

CAP I INVESTIŢIILE COMPONENTǍ A POLITICII

DE DEZVOLTARE

1.1 Rolul investiţiilor în circuitul economic şi social

Indiferent de orânduirea socială, de regimul politic, investiţiile, au constituit şi constituie un factor hotărâtor al dezvoltării economico-sociale, prin volumul, structura şi prin calitatea lor.

La nivelul unităţilor economice rolul investiţiilor poate fi apreciat în complementaritate cu activitatea de bază care reflectă profilarea oricărei unităţi (industriale, agricole, de transport, comerciale etc.) şi pe care investiţiile o amplifică.

O analiză a rolului investiţiilor în ţara noastră nu poate fi realizată decât în cele două ipostaze ale sale: retrospectivă şi prospectivă

În context retrospectiv vom remarca folosirea insistentă a pârghiei investiţiilor în dezvoltarea economico - socială, în mod deosebit în deceniile 7-9 ale secolului al XX-lea, în România. Faptul era posibil într-o economie etatizată, aproape integral, bazată pe monopolul puterii asupra proprietăţii.

Prin urmare rolul investiţiilor s-a manifestat în următoarele direcţii:

- Promovarea procesului de industrializare globală a ţării, fapt care nu poate fi nici negat nici ignorat. Nu poate fi negat pentru că efectele acestor investiţii au însemnat fabrici şi uzine, în mai toate localităţile urbane sau urbanizate, căi de comunicaţie, obiective social culturale. Numai că folosirea excesivă a pârghiei investiţiilor în procesul industrializării a condus la scăparea ei de sub control. S-a ajuns mai ales după 1975 ca industriile create, multe axate pe bunuri de investiţii, să impună noi investiţii. Şi aceasta în condiţiile accentuării crizei energetice, a crizei resurselor materiale, a restructurării pieţelor externe. S-a ajuns astfel ca rolul investiţiilor într-un proces de industrializare, necesar în economia postbelică a României, să fie deturnat prin supralicitare. Ca urmare s-a creat o structură a industriei greu de susţinut, energofagă şi materialofagă, cu un coeficient de eficienţă economică în scădere.

Rolul investiţiilor în procesul de industrializare în România postbelică, nu poate fi ignorat pentru că stadiul înregistrat şi structurile inadecvate ale industriei româneşti actuale constituie un punct de plecare în procesul de reformă şi de tranziţie la economia de piaţă.

- Remarcăm că pentru o serie de ramuri, printre care construcţii, transporturi, gospodărire comunală, investiţiile au însemnat o amplificare a bazei lor materiale. Pentru agricultură trebuie să remarcăm în plus faptul că investiţiile au succedat deposedarea de pământ a proprietarilor şi prin aceasta ele au generat într-o anumită măsură scăderea interesului populaţiei rurale cu privire la modul şi gradul de valorificare a pământului.