Porcul mistreț - răspândire și ecologie

”Un facocer (warthog) cu coada în sus stătea pe marginea drumului şi a trecut mult timp până să dispară. La o distanţă de numai 100 m ne-am întâlnit cu scroafa sa, înconjurată de pui. Aceste animale cu capete bizare nu sunt urâte atunci când le observi de aproape; aici, văzându-i de la o oarecare distanţă, sunt uimit de silueta lor fină, amintind de cea a antilopelor. Nu se deplasează decât ziua şi sunt considerate animale dăunătoare, fiind vânate fără nici o restricţie; de aceea, sunt cam temătoare la apariţia omului, dar un comportament prudent al acestuia este totuşi necesar.”

Bernhard Grzimek – Kein Platz fur wilde Tiere

(Nu mai este loc pentru animalele sălbatice), Munchen, 1954

INTRODUCERE

Cunoscuţi de cei mai mulţi dintre noi din poveştile vânătoreşti, mistreţii, chiar dacă sunt animale frecvent întâlnite în pădurile ţării noastre, sunt destul de puţin cunoscuţi. Asociaţi de cele mai multe ori cu violenţa şi forţa brută dezlănţuită (sunt cunoscute istoriile cu scroafe care atacă şi omul pentru a-şi apăra puii sau cu adevărat bestii care, rănite, au răspândit teama printre vânători), mistreţii sunt, poate din ignoranţă, nedreptăţiţi.

Strămoşul direct al porcului domestic, mistreţul este definit în licenţele literare ca o fiară apocaliptică, având impetuozitatea unui buldozer, înarmat cu colţi asemănători celor mai teribile pumnale. În mitologie, mistreţul apare în dubla ipostază de demon al forţei brutale, (mistreţul negru) ca şi în aceea de ”fantomă hiperboreană a pădurilor iarna”, purtătoare de noroc celui care îl vede alergând prin zăpadă iarna.

Familia Suidelor face parte din Subordinul Suiformes, Ordinul Artiodactylia şi reprezintă copitate artiodactile, nerumegătoare, cu stomacul simplu, dentiţia de tip bunodont şi regimul alimentar omnivor. Oasele metacarpiene şi metatarsiene sunt separate între ele, iar degetele II şi V, dezvoltate. Sunt ungulate care au un număr par de degete. Din întregul grup, doar aceştia şi hipopotamii sunt animale nerumegătoare.

Se deosebeşte o subspecie de mistreţ în Europa Centrală (Sus scrofa scrofa) şi alta în Europa Răsăriteană, din care face parte şi ţara noastră (Sus scrofa attila), care are nu numai o greutate mai mare, ci şi alte proporţii ale corpului. Fapt este că în ţara noastră, deosebit de biotopul constituit din pădurile de deal şi munte, unde hrana este formată din ghindă, jir, rădăcini, există biotopul Deltei Dunării unde hrana mistreţului este cu totul alta: rizomi de stuf şi papură, ca şi alte plante acvatice.

SCURT ISTORIC

Animal masiv, puternic şi curajos, cutreierând în turme, dar mai ales singur, întinsele şi sumbrele păduri ale Europei şi Asiei, mistreţul a intrat în imaginaţia oamenilor din cele mai vechi timpuri. El a fost considerat un instrument al voinţei zeilor şi a căpătat un simbolism complet, nu întotdeauna uşor de înţeles. În textele sanscrite sacre ale vechilor hinduşi, mistreţul cu colţii de fier trasa drumul fulgerului care ţâşnea din cer. Indra, personificarea absolutului şi creator al lumii, l-a învins şi a devenit stăpânul fulgerului.

Mai luminoasă, dar la fel de încărcată de simboluri este mitologia vechilor greci, unde mistreţul reprezintă forţa primitivă care iese din întunericul pădurilor şi atacă pământurile oamenilor. Eroul solar este aici Herakles, fiul lui Zeus şi al Alcmenei, care, supunându-se oracolului din Delfi, trebuie să împlinească cele zece nemaipomenite şi teribile munci. După ce sugrumă Leul din Nemeea şi omoară Hidra din Lerna, cea de-a treia ispravă este doborârea mistreţului monstruos care teroriza populaţia din preajma muntelui Erimont (Erymanthe), situat în Arcadia. Acestei cumplite lupte mitice vechii eleni i-au conferit un pronunţat caracter simbolic. Herakles a urmărit continuu fiorosul animal, scoţându-l din pădure şi împingându-l către o zonă înzăpezită; l-a silit să intre în valea foarte strâmtă şi adâncă a unui râu, unde a izbutit sa-l doboare. Aceasta a fost disputa dintre inteligenţa umană şi forţa bestială a naturii, silită să părăsească adăpostul întunecos pentru a lupta la lumină, pe puritatea zăpezii.

Mai târziu, în Evul Mediu, vânarea mistreţului a constituit un subiect frecvent în picturi şi tapiserii. Fenomenul a fost evocat şi în colinde, care s-au perpetuat şi în spaţiul românesc, până dincolo de mijlocul secolului al XIX-lea. Nicolae Iorga a descoperit în Biblioteca Baodleiană din Oxford textul din 1521 al unui astfel de colind pe care interpretul îl cânta în engleză şi în latină, având în mâini o tipsie cu un cap de vier. Nu vom mai aborda heraldica, dar vom spune totuşi că la 1605 sigiliul oraşului Roman, din Moldova, înfăţişa un cap de mistreţ cu colţi puternici.

Capitolul I

RĂSPÂNDIRE

1.1. DESCRIERE

1.1.1 Denumiri

Masculul se mai numeşte porc sălbatic, mistreţ, porc mistreţ, gligan (Arad); femela mistreaţă sau scroafă; puii se numesc purcei pâna la 1 aprilie a celui de-al doilea an calendaristic, cei de 6 – 12 luni godaci, grăsuni, groştei sau bârlingi; de la data când au împlinit 2 ani înainte masculii sunt numiţi vieri de 2, 3, 4 ani etc., iar femelele scroafe de 2, 3, 4 ani etc. Vierul de peste 7 ani care trăieşte separat de ciurda pe care o însoţeşte numai în perioada rutului poartă numele de vier capital, stingher, solitar sau răzleţ.

1.1.2 Sociabilitate

Mistreţul este sociabil. Scroafa cea mai bătrână, împreună cu urmaşele acesteia care sunt mame, cu scroafele sterpe, cu godacii şi cu purceii descendenţi formează o grupare familială, denumită ciurdă sau cârd. Această grupare este condusă de scroafa cea mai în vârstă. În cadrul ciurdelor, vierii tineri sunt acceptaţi pâna la vârsta de un an. După această vârstă vierii se retrag şi formează, până toamna, asocieri de câte 3 – 4 vieri tineri. De multe ori, câte un vier tânăr stă în preajma unui vier solitar, probabil pentru o eventuală protecţie împotriva prădătorilor. Vierii puternici şi cei bătrâni trăiesc solitari.

Vierii vin la ciurdă în perioada împerecherii, dar o stăpâneşte doar cel mai bătrân şi mai puternic dintre pretendenţi. Acesta preia temporar, în cadrul ierarhiei ciurdei, poziţia de vârf. Ceilalţi vieri, îndepărtaţi de la împerechere, se deplasează zeci de km, chiar până la 60 – 80 km în condiţii deosebite, în căutarea scroafelor libere, în călduri.

1.1.3 Conformaţia mistreţului

Mistreţul este uşor de recunoscut. Profilul acestuia reflectă într-o mare măsură influenţele condiţiilor de mediu în care a evoluat şi trăieşte. Prezintă un aspect general masiv, uşor aplatizat lateral, mai mult înalt decât gros, care lasă impresia de putere şi de mobilitate, fiind conformat perfect pentru râmat şi pentru străpungerea desişurilor.

Mistreţii au un trup puternic, uşor comprimat în coaste, la umeri mai rotunjit, cu greabănul binişor mai înalt decât şalele, ceea ce se observă mai ales la vieri. Gâtul este scurt, capul prelungit la rât, care se termină, ca şi la porcii domestici, într-un disc foarte mobil. Acest disc e susţinut de un os special, care-i permite mistreţului sa râme pământul. În discul nasului se deschid cele două nări. Ochii, aşezaţi adânc în orbite, sunt mici, împrejmuiţi cu gene negre, dese. Urechile scurte sunt uşor rotunjite, căptuşite în interior cu păr bogat, iar în vârful lor cu un smoc de păr mai lung. Picioarele scurte sunt puternice, fiecare cu câte patru unghii, dintre care perechile de sus, pintenii, sunt aşezate mai sus la picioarele dinapoi decât la cele din faţă. În mers, mistreţii ating pământul şi cu pintenii de la chişiţe, aşa că o caracteristică a urmelor lăsate de ei este tocmai prezenţa imprimării celor patru unghii. Coada are în capăt un ciucure bogat de peri negri, lungi. Când este liniştit, mistreţul îşi ţine coada atârnată în jos, dar în fugă sau când este speriat şi-o ridică în sus ori şi-o ţine orizontal. Niciodată coada mistreţului nu va fi îmbârligată, ca cea a porcului de casă.