Anatomia Apendicelui Ileocecal

I.1. Cecul şi apendicele vermiform

Cecul este porţiunea iniţială a intestinului gros. De el este legat apendicele vermiform, cu rol foarte important în patologia abdominală (inflamaţia lui – apendicita – este o afecţiune frecventă).

I.1.1. Forma

Cecul are formă saculară. El este închis în partea interioară, liberă şi se continuă în sus cu colonel ascendant. Pe faţa lui medială se înseră apendicele vermiform. De la rădăcina apendicelui plaecă cele trei tenii musculare (reper foarte important pentru găsire apendicelui), care diverg şi urcă pe ce şi apoi pe colon.

Nu putem descrie cecului o formă unică. La făt şi la nou-născut cecul are o formă conică, infundibulară (tipul fetal). Suprafaţa lui este netedă, lipsită de haustre şi de tenii musculare. Apendicele este situate în prelungirea cecului. De la 2ani încep să se distingă teniile, să apară şanţurile transversale şi în consencinţă haustrele (tipul infantil). Forma cecului se definitivează pe la vârsta de 4-5 ani. La adult distingem cecului fundul si corpul. Fundul este neted, situate în partea cea mai coborâtă, şi este constituită din haustra cea mai voluminoasă. Corpul este brăzdat de o serie de şănţuri transversale adânci, care determină – alături de tenii – formarea haustrelor, umflaturi de dimensiuni variabile. Teniile sunt astfel dispuse: una anterioară, alta postero-laterală şi a treia postero- medială. Haustrele cuprinse între tenia anterioară şi cea postero-laterală sunt cele mai voluminoase. Cele cuprinse între tenia anterioară şi cea postero-medială sunt ceva mai puţin dezvoltate, iar haustrele dintre teniile posterioare sunt cele mai mici.

Dimensiuni. Cecul măsoară aproximativ 7cm în toate trei dimensiunile sale (înălţime, lăţime, adâncime).

Capacitatea lui este de circa 100 cm3.

Cecul este situate în fosa iliacă dreaptă, pe care nu o ocupă în întregime. Această situaţie e considerată ca normală; ea se întâlneşte în 70-80% din cazuri. Cecul se poate găsi uneori în poziţie înaltă (1-2%) cănd urcă în regiunea lombară sau chiar până sub ficat; alteori se află în poziţie joasă sau pelviană ( 20-30%) cănd coboară în bazin. Uneori se află în poziţie ectopică, foarte rar, când este situate în alte regiuni ale abdomenului (periombilical, în fosa iliacă stângă etc.). poziţia înaltă este mai frecvent întâlnită la copii – în acest caz o apendicită poate simula afecţiuni ale altor organe – poziţia joasă este mai frecvent întâlnită bătrâni. În general, cecul coboară odată cu vârsta. Cecul prezintă în fosa iliacă un grad redus de mobilitate; el s epoate deplasa fie prin propia sa destindere, fie prin compresiunea exercitată de anşele subţiri sau de colonel sigmoidian, care îl deplasează din situaţia sa obişnuită. Aceste deplasări tranzitorii nu trebuieări tranzitorii nu trebuie confundate cu deplasările definitive, despre care am amintit mai sus, cănd schimbare poziţiei cecului este permanentă. În poziţie joasă sau pelviană, el coboară peste vasele iliace, descinde în bazin şi ajunge uneori până în fundul de sac Douglas. În poziţie înaltă, el poate fi lombar, prerenal, subhepatic.

În fosa iliacă internă, cecul ocupă o loja, delimitată astfel: înainte, de peretele abdominal posterior (muşchiul iliopsoas). Loja este închisă în afară prin întâlnirea peretelui anterior cu cel posterior al abdomenului; comunică larg, medial şi în sus cu cavitatea peritoneală mare şi fosei iliace drepte de topografie clinică a peretelui anterior al abdomenului.

În majoritatea cazurilor cecul este liber şi relativ mobil în loja sa; el poate fi cu uşurinţă exteriorizat în diferite intervenţii chirurgicale (de exemplu în apendicectomie). El îşi menţine situaţia în fosa iliacă internă prin continuitatea sa cu colonul, pe de o parte, cu ileonul, p ede altă parte. La acestea se adaugă rolul jucat de peritoneul, a cărui dispoziţie va fi studiată mai târziu.

I.1.1.2. Raporturile cecului

Faţa anterioară vine în raport cu peretele abdominal anterior; adeseori, când este gol, cecul este separat de peretele abdominal prin ansele intestinului subţire şi omentul mare. Prin intermediul peretelui anterior se poate explora cecul (palpare, perutie) şi pe aici e abordat chirurgical. Datorită situaţiei sale superficiale, cecul poate deschis şi fixat chirurgical la perete (anus artificial).

Faţa posterioară împreună pe planurile fosei iliace interne: muşchiul iliopsoas, acoperit de fascia iliac coboară nervul femural. Mai jos, pe marginea medială a posoasului, se află vasele iliace externe.

Raporturile feţei posterioare a cecului cu aceste elemente diferă după modul de comportare a peritoneului cecal. Când cecul este liber, adică învelit în peritoneu, între el şi elementele amintite se impun două foiţe peritoneale care delimitează recesul retrocecal. Dacă cecul este fixat, la acest nivel va coborî fascia de coalescenţă retrolică Toldt.

Faţa laterală răspunde muşchiului iliac şi mai în afara crestei iliace.

Faţa medială răspunde ultimelor anse ileale; pe ea se implantează ileonul, formând cele două unghiuri: ilieocolic şi ileocecal.

Extremitatea superioară se continuă cu colonul ascendent.

Extremitatea sa inferioară sau fundul – când cecul este situat în poziţie obişnuită – răspunde unghiului diedru format prin întâlnirea peretelui anbdominal anterior cu fascia iliacă. Când se gaseşte poziţie joasă el coboară în bazin, intrând în raport cu organele pelviene (rect, vezică, uter, anexe). În poziţie înaltă stabileşte raport cu rinichiul drept sau ficatul.

I.1.1.3. Conformaţia interioară

La interior cecul prezintă o dispoziţie anatomică inversă cele exterioare. La nivelul teniilor musculare, în loc de depresiuni vom găsi nişte proeminenţe longitudinale; haustrelor de la exterior le corespund nişte adâncituri numite celule cecale , iar şanţurile caresepară la exterior haustrele, le corespund la interior crestele falciforme sau plicele semilunare ale cecului. In afara acestor accidente ale desenului interior, pe peretele medial mai găsim orificiile de deschidere ale ileonului si apendicelui vermoform.

Valva ileocecala (Valva ileocecalis) sau valva ileală (valva ilealis) sau valvula lui Bauhin. Extremitatea terminală a ileonului se învaginează în peretele medial al intestinului gros, imediat înaintea teniei postero-mediale. Prin această învaginarea ia naştere valva ileocecală, o formaţiune cu rol de supapă, care închide intestinul gros faţă de cel subţire şi împiedică refluxul chilului,

La omul viu, examinată printr-un anus artificial practicat în cec, valva ileocecală se prezintă sub forma unei proeminenţe ovoidale sau hemisferice, numită papila ileală (Papila ilealis). La nivelul pătrunderii ileonului în colon se produc cele mai frecvente învaginări, cauză a ocluziilor intestinale.

La formarea valevei participă atât ileonul, căt şi cecul. Fiecare buză este formată din două lame, una provine din intestinul subţire, cealaltă din cel gros. Cele două lame se continuă la marginea liberă a buzei.

Orificiul apendicelui vermiform (Ostium appendicis vermiformis) este circular sau ovalar şi se găseşte la 2-3 cm sub orificiul ileoceal, pe peretele postero-medial al cecului. Este prevăzut cu o plică falciformă mică, inconstantă (valuvula lui Gerach).