Principalele Elemente ale Limbajului Plastic

CAPITOLUL I

EDUCAŢIA ARTISTICĂ-PLASTICĂ ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞCOLAR ŞI PREŞCOLAR

I.1.IMPORTANŢA ŞI SCOPUL INSTRUCTIV-EDUCATIV AL ARTEI

PLASTICE CA EDUCAŢIE SISTEMATICĂ ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞCOLAR ŞI PREŞCOLAR

Din dorinţa de a-şi exprima gândurile şi anumite trăiri interioare, cât şi exterioare, omul a executat, încă din epoca primitivă, cu ajutorul degetului, a pensulelor din fibră de scoarţă sau cu dăltiţa, animale domestice, reni, bizoni etc. În desenele omului primitiv apar pe lângă forme simple şi forme complexe ca : scene de vânătoare, dansuri rituale şi dansuri războinice realizate pe pereţii stâncilor sau ai peşterilor.

Cu timpul aceste simple mâzgăleli s-au transformat în desen, iar desenul s-a transformat în educaţie plastică. Aceasta din urmă devenind munca de zi cu zi a multor oameni. Educaţia plastică destinde creierul, creează chiar anumite stări de beatitudine în sufletul omului. Observând anumite picturi sau anumite peisaje ne putem da seama de gândul sau stare sufletească a acestuia.

De-a lungul timpului educaţia plastică a devenit obiect de studiu, având drept scop iniţierea copiilor în cunoaşterea şi utilizarea principalelor mijloace de expresie plastică, obţinerea de expresivităţi plastice cromatice şi acromatice, prin combinarea unor elemente plastice, urmărindu-se redarea unor idei şi sentimente; descompunerea, secţionarea şi recompunerea în noi forme plastice, a structurilor din natură, obţinându-se noi expresivităţi; dialogul cu opera de artă; descifrarea cu ajutorul acestor elemente, a mesajului artistic al operei de artă în contextul epocii; cunoaşterea şi înţelegerea operei de artă, aplicarea în toate domeniile vieţii, a cunoştinţelor de limbaj plastic, dobândite în mod creativ . Pentru realizarea acestor obiective, copii trebuie iniţiaţi în cunoaşterea materialelor de lucru, a tehnicilor şi procedeelor prin care se vehiculează aceste elemente de limbaj plastic. Prin desen şi pictură copilul descoperă, pentru a ajunge la expresia plastică, mijloacele de acţiune asupra materialelor diverse. În activitatea de iniţiere plastică nu există reţete, dar există o permanentă descoperire a sufletului copilului. Între sufletul copilului şi impulsul creator dat de natură există o legătură, deoarece natura este cea care insuflă numeroase stări. Natura este cea care detestă vidul. Pentru şcolarii din ciclul primar natura este izvor de inspiraţie pentru realizarea lucrărilor artistice.

Prin educaţie plastică se dezvoltă nu numai imaginaţia, ci şi universul creativităţii, al limbajului culorilor al spiritului de observaţie şi al simţului artistic. Datorită permanentei nevoi de frumos, concomitent cu evoluţia societăţii au progresat şi artele plastice, apărând noi genuri artistice ca scenografia, grafica publicitară, designul vestimentar, designul de interior, etc.

La sfârşitul ciclului preşcolar, educaţia plastică va avea drept finalităţi, pe de o parte dobândirea unor cunoştinţe teoretice şi practice elementare de limbaj plastic şi aplicarea lor în practică, dezvoltarea capacităţii de a aprecia şi reda frumosul din natură şi viaţă, iar pe de altă parte , dezvoltarea capacităţii de înţelegere şi analiză a unei opere de artă.

În elaborarea conţinutului activităţilor artistico-plastice s-a urmărit ca tuturor elevilor să li se asigure înţelegerea activă a limbajului plastic, a formelor de comunicare şi expresie plastică ţinând cont de cerinţele actuale ale creaţiei plastice şi ale teoriei artelor plastice, încât, la sfârşitul acestui ciclu de instruire, un copil să poată cataloga un tablou să poată preciza cu uşurinţă perioada, stilul şi autorul.

I.2.UNELE ASPECTE DIN LITERATURA DE SPECIALITATE PRIVIND MODALITĂŢILE DE ÎNSUŞIRE CORECTĂ A LINIEI, PUNCTULUI, FORMEI ŞI CULORII

În literatura de specialitate atât punctul cât şi linia au fost tratate cu multă seriozitate de majoritatea artiştilor. Punctul, ca element de limbaj plastic, a primit numeroase semnificaţii.

„Punctul este un amănunt şi cine stăpâneşte amănuntul, cucereşte universul” (M. Niculae- artist plastic contemporan)

Punctul poate fi orice formă mai mică sau mai mare care are un centru. Are semnificaţia unui moment cosmologic, cuprinzându-i ideea de orice început, semnificaţie care este exprimată şi prin versurile lui Mihai Eminescu (Scrisoarea I-

„Dar deodat-un punct se mişcă…cel întâi şi singur. Iată-l

Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl…

Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii…

E stăpânul fără margini peste marginile lumii…”

Leonardo da Vinci definea punctul nu numai ca pe un început, o origine, ci ca pe un adevărat peisaj. El definea punctul astfel : Izbind într-un zid cu un burete înmuiat în culori, nu se face oare pe zid o pată unde să apară un frumos peisaj?

(I. B.12, Leonardo da Vinci, Dicţionar de artă, pag. 225). Prin acest citat artistul sugerează că punctul reprezintă o întreagă viaţă, o creaţie, o multitudine de frumuseţi. Acesta nu vede punctul unic, ci amplu cu diverse semnificaţii: origine în tot ceea ce se creează.

W. Hofmann avea o altă opinie asupra punctului: …Seurat, mai totalitar şi mai sistematic decât impresioniştii, a trecut la identificarea fiecăruia din punctele create de el cu o anumită culoare primară sau complementare(…) .

Prin alăturarea lor strânsă reuşeşte să creeze impresia unor câmpuri omogene.

(I. B. 13, W. Hofmann, Fundamentele artei moderne, pag 225). Punctul lui Seurat are o semnificaţie aparte, semnificaţie ce a desluşit-o, evidenţiind proprietăţile definitorii ale punctului ca reprezentând o amalgamare de frumuseţi, un tot unitar. Crearea câmpurilor omogene nu produc altceva decât armonie, îmbinarea perfectă, gustul pentru frumos. Punctul este privit ca un ansamblu de îmbinări cromatice. Pentru acesta crearea frumosului nu constă numai în realizarea unui peisaj plin de culori, ci numai prin atingerea unei pensule înmuiate în culoare poate da naştere la un întreg univers.

Simbolul reprezentativ al acestui incomensurabil este punctul care în realitate nu este punct, punctul matematic. Ceva care este nimic sau nimic sau

nimic care este ceva, este o noţiune nereductibilă la concept, a necontrazicerii. A o face perceptibilă cu simţurile(…), trebuie să te apropii de conceptul de gri la punctul crucial între a deveni şi a desface: punctul gri. Acest punct este gri pentru că nu este alb şi nici negru sau pentru că este fie alb, fie negru. Este gri pentru că nu este nici deasupra ,nici dedesubt sau pentru că este fie deasupra ca şi dedesubt, gri, pentru că nu este nici cald, nici rece,gri întrucât este punct adimensional cât şi punct între dimensiuni. (I. B. 8, Paul Klee, Teoria de la forma e de la figuratione, pag. 35).

Autorul acestui citat, Paul Klee, vede punctul din alt unghi, ca un generator al tuturor elementelor, dar şi ca element integrator. Punctul în concepţia lui Klee este diversificat. Chiar dacă se bazează mai mult pe non-culoare, punctul reprezintă un univers care nu conferă luminozitate şi nici expresie, datorită culorilor alb şi negru. Interferenţa celor două culori care au drept rezultat griul, culoare valorică, neutră, pusă în practică în picturi care sugerează natură statică, moartă. Chiar dacă este culoare neutră, asta nu înseamnă că nu are o semnificaţie aparte. Dacă pentru alţi pictori, pentru a fii estetic punctul trebuie să fie viu colorat, pentru Klee punctul gri înseamnă începutul, mijlocul şi sfârşitul, adică totul.

În ceea ce priveşte punctul J. Miro îl vede ca pe ceva creativ. Pentru el poate fii ceva surprinzător sau un simplu punct de plecare pentru un peisaj. Acesta cita : Niciodată nu folosesc o pânză aşa cum e ea; provoc accidente, o formă, o pată de culoare…Pictorul lucrează ca poetul: întâi vine cuvântul şi apoi ideea. Faceţi o zmângălitură. Pentru mine ea înseamnă un punct de plecare, un şoc.(I. B. 9, I. Şuşală, Ov. Bărbulescu, Dicţionar de artă, pag. 160).