Asigurări de Viață de Tip unit-linked

INTRODUCERE

Istoria asigurărilor

Primele operaţiuni de asigurări şi reasigurări nu au putut fi identificate cu precizie dar în urma unor lungi căutări au fost găsite dovezi ale unor operaţiuni de împărţire a riscurilor ce datează din aceeaşi perioadă cu apariţia primelor forme de comerţ. Ideea reasigurării îşi are rădăcinile în acelaăi instinct uman care a dus şi la apariţia asigurării, şi anume dorinţa ca paguba suferită de o persoană să fie suportată de mai multe persoane. De aceea se consideră că reasigurările, ca formă de protecţie, au apărut la scurt timp după apariţia asigurărilor.

David L. Bikelhauput în cartea „General Insurance” spune că negustorii chinezi îşi distribuiau marfa în mai multe vase ce urmau să o transporte pe râurile şi fluviile tumultoase şi periculoase ale Chinei, reducând astfel riscul ca întreaga cantitate de marfă ce urma să ajungă la destinaţie să fie supusă pierderii. Acesta reprezenta o formă de dispersie a riscului dar nu şi o protecţie.

Alte dovezi se referă la babilonieni, care în jurul anului 3000 î.e.n au conceput şi practicat un sistem de aşa zise credite (împrumuturi) maritime, care îl scuteau pe debitor de a le returna în cazul în care marfa sau nava sufereau avarii. Primele dovezi se referă la Codul lui Hammurabi, rege al babilonului. Existenţa acestui cod demonstrează că babilonienii erau foarte buni comercianţi şi că aveau idei clare legate de natura unui contract, de valoarea banilor şi înmulţirea lor prin împrumuturi pe cămată cu dobândă simplă şi compusă. Babilonienii, mari comercianţi la vremea respectivă, erau vecini cu fenicienii, vestiţi pentru comerţul maritim pe care îl făceau. Babilonienii în căutare de noi pieţe au intrat în contact cu fenicienii cooperând cu ei. Astfel fenicienii au adoptat şi adaptat contractul comercial al babilonienilor.

Acest sistem a fost preluat şi dezvoltat ulterior de greci prin emiterea unor hărţi de valoare. Legile Rodosului au devenit baza teoretică şi practică a uzantelor maritime privind aria comună; mai târziu şi romanii au aderat la acelaşi sistem. În faza iniţială ideea de protecţie s-a bazat pe reciprocitate. Stadiul final al practicării contractelor de împrumut în antichitate l-a reprezentat adoptarea vămii de către romani. Este momentul în care numeroşi autori consideră că principiile contractului de împrumut au fost “translatate” în asigurări, aşa cum le înţelegem în prezent.

Un rol important în evoluţia sistemului asigurărilor l-au avut negustorii italieni din oraşele-state ale Italiei de Nord, activitatea lor fiind preluată şi de Ţările de Jos şi de Anglia. De exemplu în anul 1310 ducele de Flandra a decis înfiinţarea Camerei de Asigurări de la Bruges pentru asigurări împotriva riscurilor maritime, iar la Londra, parlamentul a eleborat reglementări privind această activitate, prin emiterea în 1601 a „Legii privind poliţele de asigurare folosite între negustori”.

Caracteristici generale ale asigurărilor

1. Importanţa asigurărilor

De-a lungul timpului, agenţii economici au căutat să descopere şi să aplice diverse mijloace de protecţie împotriva riscurilor generatoare de pagube potenţiale la care erau expuse activităţile lor de producţie şi de comercializare, precum şi persoanele care exercitau asemenea activităţi. În zilele noastre au apărut şi alte riscuri extrem de variate, datorită perfecţionării continue a tehnicii şi tehnologiilor, creării de aglomerări urbane, creşterii numărului de mijloace de transport etc.

Din acestă cauză, omul a conceput diverse mijloce de apărare împotriva pericolelor de orice natură. Asemenea mijloace au la bază prevenirea, asistenţa şi prevederea.

Asigurarea are la baza principiul mutualităţii, potrivit căruia fiecare asigurat contribuie cu primele de asigurare la crearea fondului de asigurare din care se suportă contravaloarea daunelor suferite de asiguraţi. Aşadar, în schimbul unei sume de bani relativ mică, asiguratul va avea garanţia protecţiei în faţa riscurilor, iar asiguratorul are rolul de a gestiona acest fond. Scopul asigurării îl constituie protecţia financiară, respectiv repunerea asiguratului în situaţia patrimonială existentă înainte de producerea dezastrului, şi nu obţinerea unui profit sau îmbogăţirea asiguratului. Totuşi, acest fond se poate dovedi a nu fi suficient pentru a putea acoperii daunele produse. De aceea, asiguratorii trebuie să-şi sporească fondurile prin investirea acestor sume.

Este foarte important faptul că banii colectaţi de la societăţile de asigurare din primele de asigurare nu aparţin acestora decăt după ce a expirat termenul contractual. Până atunci, destinaţia acestor sume este legată numai de interesele asiguraţilor până la terminarea contractului. În mod deosebit, la asigurările de viaţă, dar şi la celelalte tipuri de asigurări, banii sunt încredinţaţi de către asiguraţi, asiguratorilor care au obligaţia de a-i administra astfel încât să poată avea în orice moment lichidităţile necesare pentru a putea face faţă obligaţiilor de plată ce le revin din contractele de asigurare. Asiguratorul apare deci ca un custode al fondului de asigurare. În cele mai multe ţări există prevederi legale şi norme prudenţiale foarte stricte referitoare la modul de investire a sumelor disponibile (tipurile de invetiţii permise, proporţia dintre acestea şi altele) pentru a se evita insolvabilitatea sau falimentul asiguratorilor. Aşadar, esenţa asigurării consta în disperia riscului. Asiguratul transferă asupra altei persoane pericolul pierderii financiare determinate de producerea unui eveniment.

Asigurarea distribuie daunele produse anumitor persoane între numeroşii deţinători de poliţe, astfel încât nici o persoană (sau organizaţie) să nu suporte o daună. Asigurarea reduce temerile asiguratului, oferindu-i securitate. Acesta oferă încredere şi eliberează deţinătorul poliţei de o potenţiala dificultate financiară.

2. Locul şi rolul asigurărilor în societate

În contextual economiei de piaţă, asigurările constituie o ramura de activitate, un sector al serviciilor, cu multiple valenţe. Dezvoltarea industriei asigurărilor prezintă conotaţii economice complexe, ce implică nu doar persoanele asigurate, ci întreaga societate. Amploarea riscurilor, de toate categoriile, afectează un număr tot mai mare de persoane fizice sau juridice, impune ca strict necesar sporirea activităţii de asigurare. Ponderea unor fenomene sau evenimente poate să provoace pierderi materiale, să stânjenească activitatea economică, să pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a oamenilor.