Sisteme de Ocrotire a Sănătății în Europa

1. INTRODUCERE

În orice ţară civilizată, statul işi asumă obligaţia garantării unui sistem de ocrotire a sănătăţii, prin care sprijină, în baza legii, persoanele aflate în situaţii care necesită ajutor.

În acelaşi timp, sistemul sanitar trebuie să corespundă aşteptărilor populaţiei, implicând respectul faţă de cetăţean (autonomie şi confidenţialitate) şi orientarea beneficiarului (servicii prompte şi aacalitate a dotărilor). Aceste scopuri se corelează cu nivelul absolut de receptivitate faţă de exigenţele populaţiei şi cu modul de distribuire. Un alt obiectiv îl reprezintă finanţarea echitabilă, în care cheltuielile să reflecte capacitatea de plată, şi nu neapărat riscul de îmbolnăvire.

Conform opiniei unor specialiştilor care au întocmit raportul OMS, sistemele sanitare ale lumii se clasifică potrivit eficienţei cu care transformă cheltuielile în sănătate. Se au în vedere aici, în corelaţie, cheltuielile pentru îngrijirea sănătăţii, ajustate conform preţurilor locale, cu asigurarea stării de sănătate. Ca factor determinant pentru sănătate, în calcul a fost cuprins şi nivelul de educaţie a populaţiei.

Acest demers conduce la definirea de către World Health Report aaa aasistemul sanitar drept aa aa „ toate activităţile al căror scop principal este de a promova, restabili sau menţine sănătatea”. Această definiţie pune accentul pe importanţa activităţii intersectoriale în promovarea sănătăţii, dar, formulării atît de generale „toate activităţile” aanu i se poate stabili un echivalent cuantificabil.

În acest proiect analizăm trăsăturile esenţiale ale principalelor modele de sisteme de ocrotire a sănătăţii aplicate în spaţiul european, existente la sfîrşitul anilor '80:

• Modelul Semashko (Sistemul Centralizat de Stat) – intalnit in fostele tari comuniste;

• Modelul Beveridge (Sistemul Naţional de Sănătate)– întâlnit în ţările vestice;

• Modelul Bismarck (Sistemul bazat pe Asigurări publice obligatorii) – Germania, Franta, Olanda.

2. MODELUL SEMASHKO (modelul rus)

După victoria revoluţiei socialiste din octombrie 1917, Lenin realizează că trebuie introdus socialismul şi în medicină. În acest sens, cere sprijinul doctorului Semashko care gândeşte un sistem medical diferit. Acest model a fost caracteristic ţărilor din Europa Centrală şi de Răsărit, foste comuniste, iar printre trăsăturile sale, distingem:

• finanţarea din impozite, taxe şi alte prelevări;

• administrarea şi finanţarea se face de către instituţiile statului;

• serviciile de sănătate de aproape toate tipurile erau un drept social al fiecăruia, fără nici o cheltuială sau cu foarte mici cheltuieli personale;

• medicii sunt bugetari (în subordinea statului);

• distribuirea serviciilor preventive şi terapeutice era în mod esenţial integrată, accentul fiind pus pe prevenire;

• se constată un grad ridicat de centralizare;

• nu există sector privat în domeniul serviciilor de sănătate;

• se pune accent pe îngrijirea de specialitate;

• îngrijirea primară în policlinici cu 3 tipuri de medici specialişti: pediatru, ginecolog, generalist.

Ca orice model, acesta prezintă şi o serie de dezavantaje, printre care amintim:

• prin faptul că resursele financiare sunt repartizate de la bugetul de stat, sistemul de asigurări sociale este permanent dependent de oportunităţi politice, concurând cu celelalte cheltuieli bugetare, precum apărarea, învăţământul, cultura etc.

• în special în situaţii de criză economică încasările de impozit scad, în timp ce necesarul financiar pentru politica socială creşte;

• cetăţenii nu percep legatura dintre contribuţiile lor şi serviciile pe care le primesc;

• sistemul nu stimulează responsabilitatea personală în gospodarirea resurselor;

• sărăcia ofertelor duce la „piaţa neagră a sănătăţii”, greu accesibilă pentru bolnavii cu venituri modeste şi dezonorantă pentru medici.

În anii ’70 acest sistem centralizat, greoi, incepe să nu mai facă faţă datorită revoluţiei tehnico – ştiinţifice medicale care a promovat noi medicamente şi tratamente foarte scumpe. În această situaţie, singura sursă de venituri nu a mai fost capabilă să fionanţeze sistemul medical.