Sistemul de Pensii în România

INTRODUCERE

Indiferent de obiectivele financiare pe care oricare dintre noi şi le propune: achiziţionarea unei case sau a unei maşini, întemeierea unei familii, realizarea de economii, pregătirea pentru pensie, schimbarea carierei, trebuie să începeţi prin a formula un plan care să vă ajute la îndeplinirea acestor obiective. Aşadar, planificarea pensionării apare ca o etapă a planificării financiare pe care fiecare individ ar trebui să o realizeze, în funcţie de ciclul vieţii.

Pensionarea reprezintă momentul în care veniturile individuale sau ale familiei se diminueaza simţitor şi, în acelaşi timp, apar nevoi specifice vârstei care determină cheltuieli considerabile de care trebuie să se ţină seama.

Pentru ca o persoana aflată la pensie să îşi menţină stilul de viaţă cu care s-a obişnuit, are nevoie de investiţii bine alese şi de un plan de pensii care să funcţioneze. O premisă importantă o reprezintă echilibrul între obiectivele de la vârsta pensionării şi necesităţile, de acum, în permanentă schimbare.

În acest proiect am analizat problema planificării pensionării urmărind, în principal, sistemul de pensii din România şi pensiile private privite ca măsuri pentru protecţia indivizilor. Aceste noţiuni teoretice sunt întărite de studiul de caz, realizat pe societatea ING Asigurări de Viaţă S.A., studiu prin care vom analiza posibilităţile de contribuţie la anumite fonduri de pensii, pentru a-l alege pe cel care oferă cele mai multe beneficii persoanei în cauză.

I. SISTEMUL DE PENSII DIN ROMÂNIA

Pensiile constituie forma principală şi tradiţională de ocrotire a cetăţenilor prin asigurările sociale Pensiile sunt drepturi băneşti lunare ce se acordă pe tot timpul vieţii de la pensionare, persoanelor care îşi încetează activitatea datorită atingerii unei anumite limite de vârstă sau invalidităţii, copiilor urmaşi până la o anumită vârstă şi soţului supravieţuitor care are calitatea de urmaş, pentru a li se asigura acestora condiţii decente de viaţă. Deci, pensia poate fi privită şi din perspectiva unui venit de înlocuire atribuit persoanelor cărora vârsta nu le mai permite să activeze pe piaţa muncii.

România are o tradiţie îndelungată în ceea ce priveşte asigurările sociale, acestea fiind introduse într-un regim modern, încă de la începutul secolului 20. Din acest punct de vedere ne putem compara cu statele occidentale dezvoltate, fiind printre primele 4 ţări europene care au introdus la vremea respectivă un sistem asiguratoriu obligatoriu.

În 1918, funcţionau deja în România trei legi de asigurări: una românească (Legea Neniţescu din 1912, asigurând beneficii pentru maternitate, boală, bătrâneţe, accidente de muncă) în vechiul regat, o lege maghiară în Ardeal şi una austriacă în Bucovina.

Unificarea sistemului a avut loc in 1933, prin legea Ioaniţescu. Conducerea sistemului de asigurări revine statului şi patronilor.

La începutul anilor ’90, pe fondul agravării problemelor demografice la nivel mondial şi al deficitelor din ce în ce mai accentuate ale sistemelor publice de pensii, Banca Mondială a schiţat modelul unei reforme moderate a pensiilor de stat, cunoscut sub numele de „modelul multipilon“ al pensiilor. Acesta încearcă să menţină un echilibru între dorinţa de a se păstra controlul statului asupra pensiilor şi necesitatea de a elibera bugetele publice de o parte din povara acestora. Astfel, reforma propusă de Banca Mondială a constat în înfiinţarea unui asa-numit pilon II de pensii.

Încadrându-se în tendinţa de reformare şi modernizare a sistemelor europene de pensii din ultimii ani, România a adoptat, de asemenea, un sistem de pensii cu mai multe componente, bazat pe diversificarea surselor de obţinere a pensiilor. Scopul reformelor, respectiv implementarea pensiilor private, este creşterea siguranţei financiare a persoanelor vârstnice în paralel cu micşorarea riscurilor generate la bătrâneţe de veniturile de înlocuire.

Despre reforma sistemului de pensii din România se vorbește încă din anul 2001, de la apariția celebrei Legi nr 19/2000 , acest act normativ suferind numeroase modificări și actualizări, astfel încât până în 2009 era aproape de nerecunoscut față de varianta inițială. 2009. Astfel, această perioadă, decisivă pentru reformă, a fost marcată de elaborarea şi, ulterior, modificarea Legii nr.204/2006 privind pensiile facultative, precum de modificarea şi completarea Legii nr.411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat. A fost stabilit şi consolidat cadrul legislativ care reglementează organizarea şi funcţionarea entităţilor de pe piaţa pensiilor private precum şi supravegherea prudenţială a administrării acestor fonduri.