Acreditivul Documentar

1. Acreditivul documentar. Evolutie. Forme si tipuri

1.1. Scurt istoric al acreditivului documentar

Primele atestari documentare privind utilizarea acreditivului dateaza de la inceputul secolului al XIX-lea si se regasesc in arhivele bancilor din centrele comerciale ale lumii financiare de atunci: Paris, Amsterdam, Londra etc., fiind utilizat în negotul cu tari din Extremul Orient. Începând cu secolul al XX-lea, atestarile sunt mult mai numeroase.

Interesant este faptul ca elementele de structura ale acreditivului: caracterul documentar, fermitatea angajamentului, siguranta pe care o confera si, în buna parte, însusi formalismul- imaginat de banci acum doua secole se regasesc si astazi în practica în materie.

Într-o acceptiune moderna însa despre acreditivul documentar se poate discuta dupa primul razboi mondial.

În anul 1920, ca rezultat al Hotarârii Conferintei Comertului International din 1919 ce a avut loc la Atlanta (SUA) a fost creata Camera de Comert International (CCI) cu sediul la Paris.

Între domeniile prioritare de activitate ale CCI s-a înscris si elaborarea unor norme uniforme aplicabile comertului international pentru facilitarea tranzactiilor. Absenta unor reglementari uniforme în materie de plati internationale constituia, indiscutabil, un obstacol major în dezvoltarea schimburilor internationale.

Debutul si elaborarea regulilor uniforme în materie de acreditive documentare a fost lung si dificil. Un prim proiect, a carui elaborare a început în 1924, a fost prezentat de CCI la Conferinta de la Viena din 1933. Documentul, intitulat “Reguli si uzante uniforme privitoare la acreditivul documentar”, desi a fost adoptat, nu a retinut atentia decât câtorva tari, iar altele, printre care SUA, Marea Britanie l-au privit cu reticenta.

Dupa al doilea razboi mondial însa, SUA- devenind primul exportator catre tarile europene, sunt interesate în punerea sistemului de plati internationale pe baze cât mai riguroase si sigure si sprijina textul revizuit în 1951.

Acumularea de experienta si cresterea numarului de tari interesate în aplicarea Regulilor si Uzantelor au impus o noua revizuire în 1962. Totusi, legislatia bancara nationala a multor tari ignora existenta acreditivului documentar, în timp ce în altele se utilizau propriile reglementari nationale. Regulile si Uzantele devin cu adevarat internationale în 1974 când Publicatia nr. 274 este recunoscuta de un organism ONU: Comîsia Natiunilor Unite pentru Drept International.

Textul este din nou imbunatatit si adaptat cerintelor moderne în 1984 (Publicatia nr. 400) si în 1993 (Publicatia nr. 500). Aceste revizuiri au fost necesare datorita noilor tehnici de producere si transmitere automata a datelor, mutatiilor în transportul international.

Studiile efectuate de Comîsia CCI pentru Practica si Tehnica bancara privind îmbunatatirea Regulilor si Uzantelor din 1984, au evidentiat ca aproximativ 50% din documentele prezentate pentru un acreditiv sunt respinse datorita neconcordantelor reale sau aparente. Astfel de situatii diminueaza eficienta utilizarii acreditivului si implicit au un impact financiar asupra partilor implicate. În acelasi context, s-a constatat cresterea marcanta a litigiilor în care sunt implicate acreditive.

Pentru rezolvarea acestor probleme, grupul de lucru pentru revizuirea Regulilor si Uzantelor nr.400 a fost împuternicit: