Banca Centrală a Franței

În perioada Evului Mediu şi la începutul timpurilor moderne, activităţile bancare din Franţa au cunoscut o întârziere şi mai dificilă de dezvoltare decât în ţările vecine. Metodele de banking, inventate în principiu în Italia, au fost adoptate şi de Franţa constând în manualul tranzacţiilor de schimb, operaţiunile de credite ce s-au dezvoltat prin depozite de credite, transferuri şi diverse investiţii, precum şi utilizarea fracturilor de schimb pentru transferurile de fonduri.

În Franţa, se poate spune că lucrurile au evoluat mai mult în avantajul financiarilor, decât al bancherilor.

Tendinţa specializării băncilor în Franţa a predominat încă din secolul al XIX-lea. Aceasta s-a manifestat prin delimitarea emisiunii de activitate propriu-zisă a băncilor comerciale, dar specializarea manifestându-se şi prin apariţia unor bănci cu activitate specifică.

Aceste tendinţe, în plină dezvoltare nu au numai avantaje, ci prezintă şi o serie de dezavantaje în ceea ce priveşte concentrarea sistemului bancar, ele manifestându-se sub forma riscurilor de fraudă şi a înstrăinării tot mai puternice a clientului, de bancă sa.

Ca un element specific Franţei, se distinge faptul că, alături de bănci, un rol important îl deţin organizaţiile de plasament colectiv în valori mobiliare, la începutul anilor `90, Franţa ocupa primul loc în Europa şi al II-lea în lume, după SUA, din punctual de vedere al valorii fondurilor administrate de aceste organizaţii.

Banca Franţei a fost creată la 18 ianuarie 1800 de consulul Napoleon Bonaparte şi până în 1936 ea va fi o bancă cu statut privat fiind societate pe acţiuni, chiar Bonaparte fiind unul dintre acţionari, s-a decis că numai cei 200 de acţionari cei mai puternici ar putea desemna membrii însărcinaţi cu administrarea sa. Nouă sarcină a băncii a fost să emită bilete la purtător şi la vedere în schimbul scontării efectelor de comerţ.

Banca Franţei s-a deschis oficial pentru mediul de afaceri la data de 20 februarie 1800, chiar dacă capitalul sau nu era încă vărsat. Pe data de 14 aprilie 1803, noua banca a primit prima carte oficială care îi acorda dreptul exclusiv de a emite bani de hârtie la Paris timp de 15 ani.

Capitolul 1

FUNCŢIILE ŞI OPERAŢIUNILE BǍNCILOR CENTRALE

Într-o economie de piaţǎ, bǎncile de emisiune îndeplinesc urmǎtoarele funcţii:

- Funcţia de emisiune;

- Funcţia de bancǎ a statului, a administraţiei şi a serviciilor publice;

- Funcţia de bancǎ a bǎncilor;

- Funcţia de centru valutar şi de gestionare a rezervei valutare;

- Funcţia prudenţialǎ şi de supraveghere;

- Funcţii economice ocazionale;

1.1. Funcţia de emisiune

Etapa hotǎrâtoare în dezvoltarea bǎncilor de emisiune a fost reglementarea de cǎtre stat a sistemului de emisiune şi mai ales instituirea monopolului asupra emisiunii prin atribuirea acestui privilegiu unor bǎnci şi, în final,unei singure bǎnci sau unor bǎnci încadrate într-un sistem federal.

Prima apariţie a bancnotelor s-a realizat în Suedia în 1656, când banca centralǎ a eliberat deponenţilor bilete de bancǎ, la purtǎtor, fǎrǎ dobândǎ, care puteau circula ca instrumente de plată. Datorită emisiunii în exces a acestora, banca a înregistrat faliment în 1776, dar rolul sǎu a rǎmas considerabil, prin realizarea unei inovaţii în domeniul plǎţilor.

Alte bǎnci de emisiune de pe continentul European au adoptat în general principiile şcolii “bancare”. Ele au menţinut un stoc de metal preţios de circa o treime din valoarea bancnotelor emise, care a servit la operaţiunile de convertire, iar emisiunea bancnotelor s-a fǎcut pe baza cambiilor comerciale rescontate. Aceste principii au fost adoptate şi de autorii legii de înfiinţare a BNR.

Emisiunea monetarǎ este în prezent separatǎ de aur, nu doar în unele ţǎri, ci pe plan generalizat. S-a elaborat şi se aplicǎ alte mecanisme de limitare a emisiunii monetare. În acest scop banca de emisiune apeleazǎ la o serie de pârghii monetare şi de credit specifice, urmǎrind prin aceasta transpunerea în practicǎ a obiectivelor unor politici monetare adecvate (rezervele minime obligatorii, rata de rescont, operaţiunile de open-market,cumpǎrarea şi vinderea devizelor).

În prezent banca centralǎ deţine dreptul exclusiv de a emite însemne monetare ca mijloace legale de platǎ, este singura în drept sǎ stabileascǎ valoarea nominalǎ, dimensiunile, greutatea, desenul, precum şi alte caracteristici ale bancnotelor şi monezilor. În virtutea aceluiaşi drept, banca centralǎ asigurǎ tipǎrirea bancnotelor, baterea monezilor metalice şi punerea lor în circulaţie, precum şi retragerea şi distrugerea însemnelor monetare retrase.De asemenea,banca centralǎ poate dispune anularea sau retragerea din circulaţie a oricǎror bancnote sau monede metalice care au fost emise şi , în locul acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne monetare.

1.2. Funcţia de bancă a statului, a administratiei publice şi a serviciilor publice

Bǎncile de emisiune, prin unităţile de trezorerie, sunt în general “casierul” statului, în conturile lor, la nivel central, reflectându-se execuţia bugetului de stat. Totodatǎ, statul este pentru banca de emisiune unul dintre principalii beneficiari de credite.Titlurile de credit emise de cǎtre stat în postura sa de debitor(bonuri de tezaur, titluri de rentǎ, obligaţiuni) ocupǎ un loc important printre activele bǎncilor de emisiuni.

Banca centralǎ joacǎ un rol direct sau indirect în finanţarea statului sau administraţiei publice. Astfel, în activul Băncii Centrale figureazǎ creanţele asupra Tezaurului, care constituie fie anticipǎri asupra veniturilor fiscale, fie acoperiri parţiale ale deficitului bugetar. În al doilea rând, sunt înregistrate creanţele asupra guvernului, care benefeciazǎ de sprijin la un nivel plafonat de legea bugetarǎ anualǎ. De asemenea, Banca Centrală finanţeazǎ statul, direct sau indirect, prin achiziţia de titluri publice pe piaţa de “open- market”.