Banca de emisiune și rolul ei în cadrul sistemului bancar

Cap. I. Etape în evoluţia băncilor comerciale şi în evoluţia băncilor de emisiune.

I.1. Apariţia şi dezvoltarea reţelelor de bănci comerciale

Activitatea principală a unei bănci constă în „comerţul” cu bani. Banca este aceea care, pe de o parte, „cumpără” bani, suportând un cost sub forma dobânzii bonificate, iar pe de altă parte „vinde” banii acumulaţi, câştigurile obţinute regăsindu-se în dobânda percepută. Ca atare, banca se identifică, în primul rând şi în cea mai mare măsură, cu activitatea de creditare. Se poate spune că acumularea resurselor de creditare şi plasarea lor este „cheia de boltă” a activităţii unei bănci

Băncile comerciale, în accepţiune modernă, au apărut în legătură cu dezvoltarea comerţului şi acumulările de capitaluri băneşti, expresie a dezvoltării producţiei şi expansiunii economiei. Participând la dezvoltarea operaţiunilor comerciale prin intermediul titlurilor cambiale aceste bănci au primit apelativul de „bănci comerciale”.

În procesul de apariţie a băncilor comerciale, un rol aparte l-au avut zarafii şi cămătarii, cei care făceau comerţ cu bani şi erau principalii intermediari ai circulaţiei monetare. Pe de altă parte, deplasarea banilor cu valoare intrinsecă la locurile de utilizare, asociată cu riscul de a fi sustraşi, implică importante cheltuieli de transport şi asigurarea securităţii acestora. Dar, deţinerea în sine a banilor, nu aducea nici un profit.

Aceasta a făcut ca deţinătorii de capitaluri în formă bănească să-i încredinţeze unor depozitari, unor intermediari, cu scopul de a-i păstra în siguranţă, pe de o parte, şi de a primi o remunerare sub forma dobânzii bonificate, ca urmare a folosirii acestor depozite băneşti ca surse de creditare, pe de altă parte. Astfel, depozitele bancare constituite pe seama depunerilor stau la baza procesului de redistribuire a capitalurilor băneşti sub forma creditelor acordate de către bănci. Într-un alt context, dezvoltarea economică prin trecerea de la manufactură la marea industrie a făcut ca volumul creditelor solicitate să se amplifice foarte mult. Toate acestea au impus înfiinţarea acelor intermediari monetari, constituiţi în bănci de depozit sau bănci comerciale şi care au devenit principala componentă a sistemelor bancare moderne

În epoca contemporană, locul şi rolul băncilor comerciale sunt strâns legate de calitatea lor de intermediari în contextul relaţiei economii – investiţii, relaţie fundamentală în ceea ce priveşte asigurarea creşterii economice. Mobilizarea economiilor băneşti ale agenţilor economici şi populaţiei într-un cadru organizat, la dispoziţia băncilor, constituie o principală premisă a dezvoltării economice. Aceste economii reprezintă venituri neconsumate în perioada curentă şi totodată o cerere potenţială pentru producţia viitoare. În realizarea investiţiilor, agenţii economici recurg atât la propriile capitaluri, cât şi la creditele acordate de bănci, în aşa-zisul proces de „reciclare şi valorificare” a capitalurilor băneşti din economie.

Astfel, se creează condiţiile favorabile unei ample redistribuiri a capitalurilor băneşti, realizată printr-o reţea de intermediari, care în exclusivitate, la început, şi apoi, cu preponderenţă, în cadrul sistemelor bancare moderne, s-a constituit în reţeaua băncilor comerciale sau de depozit

Potrivit Registrului societăţilor bancare din România, emis de Banca Naţională a României, în anul 1999, în ţara noastră funcţionau 40 de bănci şi sucursale ale băncilor străine. La acestea se adaugă Casa de Economii şi Consemnaţiuni care prin Legea nr. 66/1996 a fost reorganizată ca societate bancară.

Băncile cu capital de stat au fost reorganizate ca societăţi comerciale în baza Legii nr. 15/1990 privind transformarea întreprinderilor de stat în societăţi comerciale şi regii autonome.

Potrivit prevederilor Legii nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale, capitalul social al acestor bănci a fost repartizat astfel: 70% pentru Fondul Proprietăţii de Stat şi 30% către cele cinci Fonduri al Proprietăţii Private (câte 6% pentru fiecare fond).

În perioada 1991 – 1995, cota de capital social ce a revenit Fondului Proprietăţii de Stat nu a fost supusă procesului de transfer către deţinătorii de certificate de proprietate. În procesul de privatizare în masă, în baza Legii nr. 55/1995 privind accelerarea procesului de privatizare, deţinătorii de cupoane şi certificate nu au putut opta pentru acţiuni la societăţile bancare. Potrivit acestei legi, privatizarea băncilor se va realiza prin vânzare, şi nu prin transfer de cupoane de privatizare.

Legea nr. 83/1997 privind privatizarea societăţilor bancare cu capital majoritar de stat stabileşte regularizarea cotelor pe care Societăţile de Investiţii Financiare rezultate din transformarea Fondurilor Proprietăţii Private le deţin din capitalul social al băncilor, această prevedere stârnind nemulţumirea Societăţilor de Investiţii Financiare

Băncile comerciale rezultate au caracterul de bănci universale, având posibilitatea de a se angaja în orice tip de operaţiune bancară, ceea ce le conferă o mare flexibilitate şi posibilitatea de a obţine profituri mai mari.

O parte din analiştii occidentali contestă acest mod de organizare , considerând că băncile ar fi predispuse falimentului în urma efectuării unor operaţiuni prea riscante. De asemenea, se contestă gradul de concentrare bancară prea mare, ca factor de reducere a concurenţei între bănci.