Băncile Comerciale și Rolul lor în Economie

CAPITOLUL I

SISTEMUL BANCAR ROMANESC

1.1. Apariţia băncilor şi a sistemului bancar

Existǎ diferite pǎreri cu privire la originea bǎncilor. Unii cercetǎtori apreciazǎ cǎ primii bancheri au fost cei ce efectuau schimbul de bani, moment asociat apariţiei şi circulaţiei monedei metalice.

Dupǎ alţi cercetǎtori,noţiunea de bancǎ este asociatǎ momentului în care un grup de personae au avut ideea sǎ primeascǎ disponibilităţi bǎneşti, sub formǎ de depuneri de la cei ce doreau sǎ facǎ economii şi, în baza acestor depozite, să ofere împrumuturi celor care aveau nevoie de fonduri suplimentare.

Primele dovezi ale unei activităţi bancare se regǎsesc în Orientul Apropiat (Babilon) şi Egiptul Antic. În acea perioadă templele erau, deopotrivă, loc de rugăciune şi loc de păstrare a banilor şi tezaurelor. Încrederea pe care o inspirau templele favoriza intermedierea monetară, asemănător băncilor de mai târziu.

Detalii referitoare la depozite, împrumuturi, dobânda percepută şi rambursarea împrumuturilor se găsesc deja în Codul lui Hammurabi (fost suveran al regatului babilonian în sec.XVIII înainte de Cristos), descoperit la Susa în anul 1901.

În secolul VI î.d.Ch. oraşe-stat şi temple din Grecia Antică au început să emită monede proprii. Datorită faptului că fiecare oraş-stat îşi avea moneda proprie, a apărut necesitatea schimbării unei monede cu alta, putând fi socotite primele schimburi valutare.

În aceaşi perioada, preoţii ofereau împrumuturi ţǎranilor, iar unele persoane specializate în „negoţul cu bani” ofereau aceleaşi servicii altor categorii sociale. În timp, aceşti „creditori”, cunoscuţi sub denumirea de „trapeziţi”(trapeza era masa instalata in pieţe, la care se rezolvau afacerile), au început să perceapă dobânzi foarte ridicate, creând multe nemulţumiri în rîndul populaţiei. Drept urmare, unele cetaţi greceşti au decis să creeze bănci publice. Aceste instituţii erau conduse şi controlate de agenţi publici, în baza unor norme ce pot fi asociate primelor reglementări statale cu privire la activitatea băncilor.

În perioada timpurie a dezvoltării imperiului roman, romanii nu s-au arătat interesaţi în activitaţi specifice băncilor. Însă, pe măsura ce au cucerit teritoriile greceşti şi au văzut cum funcţionau băncile, au înţeles importanţa lor. Foarte curind după aceea, în întreg imperiul roman au apărut bănci de stat cât si private.

Pentru facilităţile de împrumut acordate, aceste bănci aveau permisiunea să solicite plata unei taxe al cărei nivel nu era limitat. Totodată, băncile furnizau clienţilor situaţii ale conturilor pentru operaţiunile efectuate.

În secolul I d.Ch., Imperiul Bizantin Justinian preia uzanţa romană privind activitatea bancară, completând-o cu precizări suplimentare, cum ar fi cele referitoare la obligativitatea dobânzilor fixe.

În evul mediu, mânăstirile au continuat să joace un rol important în efectuarea unor activităţi specifice bancare. Deşi, oficial, nu aveau voie să perceapa dobânzi, acestea foloseau alte metode pentru a obţine profit. Acesta lua forma veniturilor din ipoteci, a comisioanelor pentru împrumuturi acordate etc.

La sfarşitul secolului al XI-lea, activitaţile în acest domeniu s-au restrâns datorită cruciadelor şi pătrunderii în spaţiul european a popoarelor migratoare.

Primele instituţii de tip bancar efectuau preponderent operaţiuni de transfer (ceea ce azi se cunoaşte sub denumirea de casă de compensare), astfel încât sistemul de plăţi să devină mai eficient. Prima bancă de acest tip a fost Banca Veneţiei, creată în anul 1171 şi recunoscută oficial în anul 1587 ca Banca di Rialto. În secolele următoare au apărut bănci similare şi în alte centre comerciale: Geneva (în 1407), Amsterdam (în 1609), Hamburg (în 1619) şi Roterdam (în 1635).