Conglomerate financiare și bănci multinaționale - caracteristici și tendințe

Introducere

În a doua jumătate a secolului XX s-au produs schimbări profunde în structura şi activitatea sistemului bancar la scară mondială. Tendinţa generală a fost aceea de formare a unor centre de putere cu mare potenţial financiar care caută să atragă cât mai multă clientelă şi să deţină o pondere cât mai ridicată din piaţă. Astfel de exemple sunt băncile multinaţionale şi conglomeratele financiare.

1. Conceptul de bancă multinaţională

Astfel a apărut conceptul de bancă multinaţională, care face referire la acele bănci care au sucursale şi filiale în mai multe ţări, această activitate transnaţională depăşind o pătrime din totalul activităţilor desfăşurate. Acestea se deosebesc de băncile internaţionale care efectuează operaţiuni pentru clienţii din diferite ţări sau în diferite valute, de la sediul din ţara de reşedinţă. Însă aceste bănci multinaţionale nu au apărut în secolul XX. Încă din secolele XIII-XVI, băncile familiilor Medici şi Fugger aveau sucursale în toată Europa, pentru a finanţa schimbul extern. În secolul XIX, băncile multinaţionale erau asociate puterilor coloniale, inclusiv Marea Britanie şi mai târziu Belgia, Germania, Spania şi Japonia (Hong Kong and Shanghai Banking Corporation a fost fondată în 1865 ca urmare a interesului manifestat faţă de ceaiul, opiumul şi mătasea din China). Până în 1914, Deutsche Bank avea sucursale în toată lumea şi băncile germane aveau 53 de sucursale numai în America Latină. După Primul Război Mondial s-a înregistrat o creştere rapidă şi a numărului băncilor americane de peste hotare. Astfel, în 1916, băncile cu sediul în SUA aveau 26 de susursale şi birouri în străinătate, număr ce a crescut la 121 până în 1920. Însă o extindere rapidă a avut loc după anii 1960, când ţările membre OECD, inclusiv Japonia, SUA, Marea Britanie, Franţa şi Germania aveau un rol major în internaţionalizarea bancară.

În apariţia băncilor multinaţionale un rol important l-a deţinut eficienţa condiţiilor de locaţie într-o anumită ţară. Aceasta există atunci când situarea respectivei sucursale în acea ţară implică cel mai mic cost de producţie al bunurilor şi serviciilor. O dată ce această eficienţă de locaţie este îndeplinită, constituirea multinaţionalelor are în vedere:

- barierele comerţului liber, datorită politicii guvernamentale

- imperfecţiunile pieţei, precum puterea de monopol asupra unui factor indispensabil în producţia de bunuri şi servicii.

Aceste aspecte au afectat dezvoltarea băncilor multinaţionale prin intermediul reglementărilor impuse. Scăderea numărului de bănci multinaţionale în SUA după 1980 poate fi explicată prin apariţia facilităţilor de international banking, care le-au permis băncilor să participe direct în piaţa de eurocurrency, lucru până atunci posibil doar prin intermediul sucursalelor din străinătate. În anii 1980, băncile japoneze se extindeau şi ele peste hotare, pentru a-i urma pe clienţii străini. Această extindere a avut loc în cea mai mare parte spre Marea Britanie, pentru a câştiga experienţă pe această piaţă dezvoltată. Însă băncile multinaţionale japoneze au întâmpinat şi numeroase probleme începând cu anii 1990, ca urmare a crizelor financiare majore.

La începutul mileniului 3, sistemul bancar se află insă în toate ţările în faţa unui paradox. Pe de o parte băncile trebuie să fie tot mai mari, tot mai diversificate, şi să ofere o gamă largă de servicii pentru o concurenţă globală, iar pe de altă parte ele trebuie să fie tot mai flexibile, pentru a supravieţui pe o piaţă aflată în continuă schimbare. Investitorii, inclusiv persoanele juridice care gestionează o parte din ce în ce mai mare a finanţelor mondiale încearcă să-şi atenueze riscurile prin diversificarea portofoliilor lor în plan internaţional şi caută cele mai bune oportunităţi de investiţii dintr-o gamă mai largă de industrii, ţări şi valute. Companiile multinaţionale pot accesa o multitudine de pieţe interne şi internaţionale de capital pentru a-şi finanţa diverse activităţi sau fuziuni şi achiziţii, în timp ce intermediarii financiari pot strânge fonduri şi gestiona riscurile cu mai mare uşurinţă prin accesarea acumulărilor de capital din marile centre financiare internaţionale.

Ca urmare, se constată tendinţa băncilor de a-şi extinde activitatea dincolo de aria lor tradiţională de activitate care constă în depozite şi acordarea de împrumuturi, pe măsură ce multe ţări şi-au modificat legislaţia pentru a permite băncilor comerciale să se implice în activitatea de investiţii, gestionarea activelor şi chiar asigurări, permiţându-le astfel să-şi diversifice sursele de venit şi să-şi reducă riscurile.

2. Conglomeratele financiare

Această continuă evoluţie a pieţelor financiare a determinat formarea unor grupuri denumite conglomerate financiare. Conform directivelor Uniunii Europene aceste grupuri financiare furnizează produse şi servicii aferente pieţelor pe care activează instituţiile de credit, societăţile de asigurare, societăţile de reasigurare, societăţile de investiţii financiare (SSIF), precum şi societăţile de administrare a investiţiilor (SAI).