Creditul Turistic

I. Creditul- Definire si Clasificări

1.1. Conţinutul şi funcţiile creditului

Pentru definirea creditului, este necesară prezentarea a trei opinii care s-au conturat cu

privire la acest concept, respectiv:

- creditul ca încredere;

- creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire;

- creditul ca formă a relaţiilor de schimb.

Creditul ca încredere: este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit ideea de încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Considerarea creditului ca încredere se fundamentează pe definiţiile date acestui concept. Termenul credit îşi are originea în cuvintele latine „creditum”, „de credere” care desemnează încrederea în ceva sau cineva. În practică, această încredere se concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în sensul că cel din urmă trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din partea creditorului.

Creditul ca expresie a relaţiilor de schimb, reprezintă „un acord prin care anumite

bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare”

Unei asemenea abordări a creditului, îi sunt aduse contraargumente dintre care cel mai puternic, acela potrivit căruia creditul nu este o formă a schimbului, nici din punct de vedere al

scopului şi nici al conţinutului material al valorii.

Creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire reprezintă o abordare care porneşte de la conţinutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei părţi din produsul social de la unii din participanţii la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit. Spre deosebire de alte forme ale relaţiilor de redistribuire a veniturilor, ca de exemplu impozitele şi taxele, care au caracter definitiv, creditul este o formă particulară a acestor relaţii, prin caracterul temporar al transferului din economie.

Definirea completă a creditului poate fi realizată prin luarea în considerare şi corelarea acestor trei abordări, ceea ce poate duce la următoarea formulare:

Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de repartiţie a unei

părţi din PIB sau din venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării unor obiective ale politicii economice.

În esenţă, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare actuale contra unei valori monetare viitoare.

Conţinutul şi semnificaţia acestui concept rezultă şi din funcţiile care sunt atribuite creditului, şi care în funcţie de opiniile care s-au conturat, pot fi grupate astfel:

a) o primă grupă de opinii abordează funcţiile creditului în acelaşi mod ca şi funcţiile finanţelor, respectiv funcţiile de repartiţie şi control. Potrivit acestei idei, relaţiile de credit fac parte din relaţiile financiare în sens larg;

b) o a doua grupă de opinii consideră trei funcţii caracteristice ale creditului (cele două precedente) plus funcţia de emisiune;

c) a treia grupă analizează funcţiile creditului ca: funcţie de mobilizare şi funcţie de redistribuire;

d) a patra grupă de opinii apreciază creditul prin aceea că este însoţit permanent de dobândă, atribuindu-i-se funcţia de purtător de dobândă.

Dintre toate aceste opinii exprimate cu privire la funcţiile creditului, reţin atenţia cele care atribuie creditului următoarele funcţii:

- de repartiţie

- de control

- de emisiune

1.2. Elementele şi trăsăturile creditului

Pentru evidenţierea funcţiilor şi caracteristicilor creditului, este necesară prezentarea

elementelor incluse în relaţiile de credit, astfel:

- participanţii la raportul de credit;

- promisiunea de rambursare;

- scadenţa;

- dobânda (preţul creditului).

- Participanţii la raportul de credit, creditorul şi debitorul sunt denumiţi în literatura de

specialitate cu termenul „subiecte ale raportului de credit”

Analiza participanţilor la raportul de credite evidenţiază marea diversitate a acestora şi dimensiunile ample ale creditării. Dacă se procedează la gruparea în trei categorii principale a creditorilor şi debitorilor, se disting: populaţia; statul, agenţii economici.

Agenţii economici deţin o importantă poziţie în rândul creditorilor, în cazul în care obţin rezultate financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalităţi de plasare pe piaţa monetară sau de capital. Disponibilităţile monetare degajate de întreprinderi se constituie în resurse de creditare a activităţilor unităţilor deficitare, fie în mod direct, fie prin intermediul băncilor şi al altor instituţii financiare.Potenţialul de economisire, implicit de creditare al întreprinderilor poate fi evidenţiat prin

analiza disponibilităţilor în depozite la termen şi ale portofoliilor de titluri deţinute ca participaţii

la capitalul social al altor agenţi economici şi ca subscriptori la titlurile emise de stat. Pentru anul 1998 valoarea depozitelor la termen în lei a agenţilor economici din România s-a situat la 5498 mild. lei, iar valoarea depozitelor în valută a reprezentat 1637 mild. lei, constituindu-se într-o sursă importantă de creditare a economiei.

Populaţia participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor şi debitor, remarcându-se prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare. Pentru anul 1998, de exemplu, potenţialul de economisire al populaţiei, reflectat în volumul depozitelor în lei şi valută, l-a depăşit pe cel al agenţilor economici. Astfel, depozitele în lei ale populaţiei s-au situat la 30966 mild. lei, iar cele în valută la

10895 mild. lei. O asemenea tendinţă este specifică şi ţărilor dezvoltate, unde aportul populaţiei la formarea resurselor de creditare este aproximativ egal cu cel al întreprinderilor.

Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în situaţia înregistrării de excedente bugetare şi a disponibilizării în economie a unor importante sume, dirijate către sistemul asigurărilor şi protecţiei sociale ori către alte destinaţii. În schimb, calitatea de debitor a statului este bine definită în toate economiile contemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare. Nivelul datoriei publice, rezultat al îndatorării interne şi externe a statelor depăşeşte în unele cazuri nivelul PIB, după cum dovedesc datele următoare: în anul 1997, ponderea datoriei publice în PIB se situa la 130,6% în Belgia, 110,6% în Grecia, 123,4% în Italia, 70,2% în Danemarca, 56,4% în Franţa, 78,7% în Olanda etc.

- Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadenţă, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preţ al creditului. Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate afla în incapacitate de plată, sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din acest motiv, este necesar, ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiză temeinică a solicitantului de credite, din mai multe puncte de vedere: poziţia pe piaţa internă şi în cadrul ramurii, situaţia financiară, gradul de îndatorare, forma juridică şi raportul cu ceilalţi participanţi pe piaţă. Strâns legată, şi decurgând din promisiunea de rambursare apare garantarea creditului.

Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora. În funcţie de natura elementelor care constituie obiectul garanţiei, se poate face distincţie între garanţia reală şi garanţia personală. Garanţia reală are la bază garantarea sau „gajarea” creditului cu valori materiale, prin a căror valorificare se pot obţine sumele necesare achitării creditului. O formă distinctă de garantare reală o constituie ipoteca, actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare. Garanţia personală reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti suma

ajunsă la scadenţă, în cazul incapacităţii de plată a debitorului. Cea mai adecvată formă de garantare a creditelor o constituie garantarea financiară, fapt care este posibil prin asigurarea în viitor a unor fluxuri de venituri suficiente pentru acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului şi dobânda aferentă. În acest scop, se procedează la garantarea creditului cu elementele patrimoniale ale debitorului (active fixe şi circulante). În practică se utilizează metoda garantării creditelor pe seama portofoliului de efecte comerciale deţinute de agentul economic solicitant de credite.