Eficiența Sistemelor de Avertizare Timpurie

1. Crizele financiare

1.1.Introducere in teoria si practica crizelor bancare

Reprezentand un fenomen controversat si din ce in ce mai intalnit la nivel mondial, crizele financiare au cunoscut pana in prezent numeroase abordari, neexistand insa in literatura de specialitate o definitie universal valabila si recunoscuta la nivel global. In urma studiilor si analizelor din ce in ce mai amanuntite, economistii si monetaristii conchid ca, in general, crizele financiare reprezinta o forma de manifestare a crizelor bancare, cu impact asupra stabilitatii financiare, avand ca effect colapsul infrastructurii financiare in absenta interventiei.

In practica, nu se poate discuta despre manifestarea crizelor bancare in mod distinc, ci doar de crize complexe (crize gemene) rezultate in urma declansarii concomitent a doua dintre urmatoarele tipuri de crize: valutare, bancare si de datorie externa. In ultimele doua decenii exemple in acest sens reprezinta crizele valutare si ale sectorului bancar din Asia(1997), Rusia(1998) sau Turcia(2000), criza valutara si fiscala din Brazilia(1999) sau crizele valutare si de datorie exaterna din Mexic(1994) si Argentina(2001).

În literatura economică, crizele financiare sunt împărţite în trei generaţii de modele. Prima generaţie de modele a fost introdusă de Krugman (1979) şi dezvoltată ulterior de Flood şi Garber (1984). Conform acestui tip de modele, în contextul unei rate de schimb fixe, o expansiune a creditului în exces faţă de creşterea cererii de bani conduce la o pierdere de rezerve inter-naţionale graduală, dar persistentă, şi, în cele din urmă, la un atac speculativ asupra ratei de schimb. Agenţii economici realizează că vor avea pierderi dacă vor deţine monedă naţională şi în consecinţă o vând chiar în momentul în care aşa numita shadow exchange rate este egală cu rata de schimb fixă. Datorită acestui atac, rezervele sunt epuizate, iar autorităţile sunt forţate să aban-doneze paritatea. Acest model caracterizează perioadele de criză ca fiind perioade în care rezer-vele valutare ale autorităţilor scad în mod persistent, iar creditul intern creşte mai rapid relativ la cererea de bani. Dacă oferta excesivă de bani este rezultatul nevoii de a finanţa sectorul public, atunci deficitele fiscale mari şi creditul către sectorul public pot servi ca indicatori ai crizei.

Agenor, Bhandari şi Flood (1992) sugerează că, potrivit acestei variante de criză, inclusiv variabilele cu caracter extern, precum rata reală de schimb, pot servi ca indicatori ai crizei. Spre exemplu, deteriorarea balanţei comerciale şi a contului curent poate fi rezultatul unor politici fiscale şi/sau de credit expansioniste care pot conduce la o creştere a cererii pentru bunurile din import şi pentru o parte din bunurile care anterior au fost exportate. În plus, preţul relativ al serviciilor se majorează deoarece politicile expansioniste conduc la o creştere a cererii aferente.

În consecinţă, nivelul preţurilor este ridicat, ceea ce conduce la o apreciere reală a monedei. Astfel, variaţiile în rata reală de schimb pot fi considerate ca indicatori ai crizelor. Modele mai recente sugerează că autorităţile abandonează paritatea nu numai datorită scăderii rezervelor, dar şi ca urmare a evoluţiei altor variabile. Ozkan şi Sutherland (1995) evidenţiază că autorităţile au un obiectiv care depinde pozitiv de menţinerea ratei nominale de schimb fixe şi negativ de deviaţiile producţiei faţă de un anumit nivel ţintă. Astfel, în cazul unei rate de schimb fixe, o creştere a ratelor de dobândă internaţionale duce la rate interne ale dobânzii mai ridicate şi la un nivel al producţiei mai scăzut, crescând costul păstrării parităţii. Potrivit acestei argumen-taţii, evoluţia ratelor dobânzii la nivel intern şi internaţional, precum şi variaţiile PIB pot fi consi-derate indicatori ai unei crize. Extinzând raţionamentul, alte variabile care afectează funcţia-obiectiv a autorităţilor pot fi considerate ca indicatori ai crizelor. Un nivel ridicat al ratelor dobânzii conduce la o creştere a costurilor de finanţare la nivelul administraţiei centrale. Astfel, o datorie publică importantă va indica o înclinaţie mai mare spre abandonarea peg-ului. În plus, ratele ridicate ale dobânzii pot produce vulnerabilităţi la nivelul sectorului bancar, iar autorităţile ar prefera să devalorizeze moneda decât să rişte un colaps al sistemului bancar, colaps asociat cu costuri mult mai ridicate datorită garanţiilor oferite pe partea de pasiv a băncilor, respectiv de garantare a depozitelor. Astfel, indicatori precum nivelul creditelor neperformante, creditul acordat băncilor de către banca centrală, scăderea depozitelor pot semnala crizele financiare.