Gestiunea Riscurilor Bancare în Perspectiva Aplicării Acordului Basel II

INTRODUCERE

În ultimele două decenii ale secolului XX, studiul băncilor şi activităţii bancare a constituit, pentru cercetători, unul dintre cele mai fascinante domenii de exploatare. Acestui sector i-au fost dedicate numeroase lucrări cu caracter fundamental sau aplicativ. La acestea se adaugă si prezenta lucrare, care încearcă să pună în evidenţă aspectele metodologice şi practice privind managementul riscurilor şi performanţelor bancare.

Lucrarea de faţă abordează problematica complexă a riscului specific mediului economic actual, în conceptul dinamic şi diversificat al mecanismelor economice de pe piaţă. tratând riscul ca pe o asumare conştientă şi calculată a realităţii. Este adevărat că cine nu riscă nu câştigă, dar tot atât de adevărat este că asumarea superficială sau parţială a riscului nu înseamnă întotdeauna garanţia câştigului aşteptat.

Viaţa recreează în mod constant incertitudinea şi riscul. Însăşi viţa este în sine şi consolidare a abilităţii de a accepta şi înfrunta realitatea riscurilor. Raţionalitatea este nu atât o problemă de evitare a riscurilor şi de eliminare a incertitudinii, cât de control al riscurilor şi de reducere a incertitudinii la niveluri acceptabile în situaţii date.

Este evident că numai în cazuri cu totul excepţionale norocul surâde celor ce se avântă în afaceri fără să ştie unde vor să ajungă. În mod constant, însă, succesul este un corolar al unor studii susţinute privind adaptarea la condiţiile pieţei.

Intrând în profunzimea riscului economic, lucrarea de faţă este dedicata riscului bancar, risc care însoţeşte ca o umbra dezvoltarea şi prosperitatea băncilor de pretutindeni, aceste uzine financiare cu rol esenţial în funcţionarea organismului economic. Trebuie precizat, însă, că în studiul riscului bancar există o „barieră ştiinţifică” generată de confidenţialitatea inerentă acestui tip de analiză. De aceea, intenţia de a acoperi toată sfera de cuprindere a riscului bancar s-ar afla în contradicţie cu realitatea.

Primul capitol al acestei lucrări abordează starea sistemului bancar românesc, începând cu anii de comandă ai României, ani în care sistemul nostru bancar începe să oscileze în funcţie de problemele economice cu care se confruntă ţara la acele vremuri şi până la condiţiile pe acre trebuie să le îndeplinească băncile pentru a se alinia la nivelul celor internaţionale.

Rolul sistemului bancar în economia unei ţării a crescut continuu. Comparativ cu alte sectoare, datorită complexităţii tot mai ridicate a activităţii bancare.

Implementarea unui management bancar performant este necesară pentru creşterea eficienţei activităţii bancare şi pentru optimizarea corelaţiei profit-risc. În acest sens, bancherii trebuie să acorde o atenţie deosebită funcţionării băncii pe principiul centrului de profit. Să evolueze corect riscul, iar managementul activelor şi pasivelor să fie bine definite. Totodată, băncile care doresc să aibă o activitate profitabilă în condiţiile existenţei unei concurenţe bancare severe şi făcând faţă riscurilor trebuie să identifice nevoile pieţei, să aleagă o poziţie strategică pe această piaţă compatibilă cu propriul management

Capitolul al doilea se focalizează pe subiectul cheie al temei lucrării de faţă, propunându-şi să clarifice terminologia specifica riscurilor bancare şi clasificarea acestora în funcţie de mai mulţi factori. Un paragraf ala acestui capitol este axat pe obiectivele managementului riscurilor bancare şi necesitatea finanţării acestora precum şi adoptarea abordărilor stabilite de Acordul Basel II ce se potrivesc cel mai bine nivelului lor de complexitate şi risc, de la modelele simple la cele avansate de cuantificare a riscurilor, în scopul stabilirii nivelului adecvat al capitalului.

În a doua a parte a acestui capitol, sunt redate performantele bancare pe exemplul Băncii Comerciale Române S.A având în evidenta principalii indicatori de măsurare a riscurilor bancare, precum şi instrumente de monitorizare a acestora. Dincolo de anumite aspecte generale s-a considerat utilă necesitatea analizei şi prezentării funcţiilor asigurărilor în procesul de gestionare a riscurilor bancare.

Capitolul al treilea este consacrat performanţelor bancare, strâns legate de asumarea riscului de către conducerea unei bănci. Performanţele bancare reprezinta un instrument de analiza de mare importanţă pentru managerii băncii ,acţionari şi pentru toţi participanţii pe pieţele monetare. Comensurarea performanţelor bancare presupun analiza unor indicatori atât cantitativi cât mai ales calitativi, care vizează în primul rând determinarea solidităţii băncii, a gradului de expunere acestuia în faţa diverselor categorii de risc şi mai ales, nivelul de eficienţă al acestuia.

Plecând de la conceptul de performanţa bancară, am analizat profitabilitatea sistemului bancara românesc şi am surprins principalii indicatori de apreciere a performanţelor unei instituţii financiare. Studiul de caz ilustrat în acest capitol se referă la analiza conexiunii dintre performanţa bancară şi comportamentul faţă de risc la nivelul Băncii Române de Dezvoltare.

Prin această lucrarea, am încercat să realizez unei imagini de ansamblu asupra conturarea conţinutului teoretic şi practic al riscului şi al performanţelor bancare, în speranţa că ea va servi drept bază de documente şi instrument de lucru pentru studiile viitoare legate de problematica complexă a riscului.

Capitolul I

SISTEMUL BANCAR AL ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA

EUROPEANĂ

1.1 Starea sistemului bancar al Românei în anii economiei de comandă

În anii '40 sistemul bancar a fost dominat de 5 bănci principale: Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană şi Română şi Societatea Bancară Română. Aceste bănci realizau 50% din totalitatea operaţiunilor bancare.

Până în 1947, sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă. Băncile deţineau resurse importante şi funcţionau conform standardelor internaţionale; personalul bancar era format de specialişti pregătiţi în condiţii de concurenţă şi standarde profesionale foarte ridicate, sau cum erau stabilite de Banca Naţională

După cel de-al doilea război mondial existau premise ca băncile să joace din nou un rol esenţial în refacerea şi relansarea economiei, ca în urmă cu un secol, deşi condiţiile erau cu totul altele. Aparatul bancar era încă organizat, dispunea, de un personal bine pregătit profesional şi lucra la nivelul standardelor internaţionale. Cu toate acestea, după 1947, sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă şi intrării României în zona de influenţă sovietică (fosta U.R.S.S).

Banca Naţională a României a fost etatizată în baza Legii nr.1056 din 23 decembrie 1946 la 1 ianuarie 1947. Efectul etatizării s-a concretizat în transformarea ei în societate anonimă pe acţiuni cu capital de 600 milioane lei, având ca principale obiective emisiunea biletelor de bancă la purtător şi la vedere, asigurarea circulaţiei monetare şi menţinerea monedei, precum şi organizarea controlului creditului.

Prin Legea pentru etatizare, Banca Naţionala a Românei a devenit mandatară a statului, asigurând dirijarea creditului şi controlul întregului sistem bancar din domeniul bancar în scopul asigurării resurselor pentru finanţarea politicii economice a statului. Naţionalizarea din domeniul bancar, început la 11 iunie 1948, a cuprins iniţial numai Casa Naţională de Economii şi Cecuri Poştale, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni şi Societatea Naţională de Credit Industrial.

Cu toate acestea băncile şi instituţiile de credit particulare au fost dizolvate şi puse în stare de lichidare în luna august 1948, excepţie făcând Banca Naţională a României, Banca de Credit pentru Investiţii, Casa Naţionala de Economii şi Cecuri Poştale şi Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni.

La 1 septembrie, patrimoniul Casei Naţionale de Economii şi Cecuri Poştale şi al Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni au fost contopite şi a luat naştere Casa de Economii, Cecuri Poştale şi al Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni , actuala Casa de Economii şi Consemnaţiuni(C.E.C.)

În urma procesului de naţionalizare a principalelor mijloace de producţie a avut loc reorganizarea şi specializarea aparatului bancar. Astfel, la finele anului 1948, aparatul bancar din România era format din Banca Republicii Populare Române - Bancă de Stat, Banca de Investiţii - Banca de Credit pentru Investiţii, Casa de Consemnaţiuni.

Prin transformarea Băncii Naţionale a României, la 1 septembrie 1948, în Banca Republicii Populare Române s-au urmărit nu numai o simplă schimbare de denumire ci şi instituirea unor funcţii, de bancă socialistă, cu rol central în sistemul bancar, având ca principal atribuţii reglementarea circulaţiei băneşti, creditarea economiei naţionale, organizarea decontărilor şi plăţilor în economie.

În ceea ce priveşte băncile specializate, obiectivul principal al acestora a fost urmărirea înfăptuirii politicii statului în domeniul financiar–bancar şi, totodată, asigurarea serviciilor bancare în sectoarele prioritare ale economiei : investiţii, agricultură ,comerţ exterior.