Instituțiile bancare care au falimentat după 1990

Falimentarea bancilor a fost intotdeauna un subiect important, discutat si analizat de-a lungul deceniilor de cele mai inalte comitete din domeniul economico-financiar. Cauzele care provoaca falimentul bancilor au devenit cruciale mai ales in ultimul timp, cand se pare ca ne confruntam cu o criza mondiala.

Cunoscand cauzele , managerii bancilor, investitorii, cei care guverneaza si cei care controleaza activitatea bancara pot actiona mai rapid si mai eficient, scutind astfel societatea de efectele neplacute ale falimentelor. Managerii isi pierd slujbele, cei care guverneaza vor descoperi ca falimentele se dovedesc costisitoare pentru contribuabili iar deponentii si investitorii vor intotdeauna sa stie care sunt bancile vulnerabile.

Anul 1990 a constituit punctul de început al transformărilor de esenţă în sistemul bancar românesc. Este de ajuns să amintim că până în 1989, sistemul bancar românesc acţiona simplist în sensul că băncile existente la momentul respectiv nu făceau altceva decât să deservească clienţii - numai persoane juridice - cărora le deschideau conturi, le executau operaţiunile în conturi şi le acordau credite, conform planificărilor economice specifice perioadei respective.

În acest cadru, Banca Naţională a României era principala bancă comercială care deservea majoritatea clienţilor, în principal instituţii centrale ale statului şi unităţi ale cooperaţiei. La această instituţie bancară se mai adăuga Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca Română de Comerţ Exterior şi Banca de Investiţii, bănci specializate pe profiluri de activităţi şi cu atribuţiuni de control în domeniul lor de activitate. Trecerea spre economia de piaţă - după anul 1989 - a impus schimbări şi adaptări importante în activitatea bancară.

S-a format astfel un sistem cu o bancă centrală, cu atribuţiuni de control şi îndrumare a întregului sistem bancar şi mai multe bănci comerciale, cu participare largă de capital public, privat şi mixt, autohton şi străin. Din acest moment, Banca Naţională a României îşi intra în drepturile sale legitime de bancă centrală, concomitent elaborându-se cadrul legislativ adecvat pentru delimitarea atribuţiunilor de control şi îndrumare de către Banca Naţională a României, a întregului sistem bancar. Astfel, la 3 aprilie 1991 se adopta de către Parlamentul României Legea nr.33, prima lege bancară, care intră în vigoare la 03.05.1991. Actul normativ amintit crea cadrul juridic de reglementare a sistemului bancar şi stabilea Banca Naţională a României ca organ central de autorizare, control şi supraveghere pentru celelalte entităţi bancare nou înfiinţate.