Monografie - Sistemul Bancar Italian

CAP I SISTEMUL BANCAR ITALIAN

1.1. Istoric

Sistemul bancar este ansamblul diverselor categorii de bănci cu capital autohton sau privat, precum şi combinaţii mixte ale acestora, ce îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unei ţări. Italia a avut tradiţii străvechi în ceea ce priveşte activitatea bancară, multe dintre tehnicile bancare fiind inventate de bancherii italieni.

Sistemul bancar italian cuprinde:

- cadrul instituţional, format din banca centrală (cu rol de coordonare şi supraveghere), bănci comerciale şi alte instituţii financiare asimilate acestora;

- cadrul juridic, format din ansamblul reglementărilor care guvernează activitatea bancară.

În Roma antică primii bancheri, majoritatea veniţi din Grecia din coloniile feniciene, se ocupau, în special, cu schimbul de monede. Argentarii erau bancheri romani veritabili care îndeplineau o activitate privată, pe cont propriu, exercitând toate operaţiunile specifice unei bănci: depuneri, credite, gestiunea conturilor şi serviciul creditelor. De asemenea, în Roma antică, Republica, apoi Imperiu, crează băncile publice (mensae) care aveau ca principale atribuţii păstrarea şi gestionarea impozitelor colectate.

Din punct de vedere al reglemetării activităţii bancare, în anul 450 î. Ch. apare Legea celor XII Table, care viza în mod detaliat desfăşurarea activităţii de creditare şi percepere a dobânzilor. Aceasta a fost urmată în 376 î. Ch. de Legea lui Licinius şi în 326 î. Ch. de Legea lui Poetelia Papiria. Ambele vizau interesele şi protecţia debitorilor.

Romanii erau exigenţi în ţinerea de registre şi conturi, cum ar fi :

- „Editio rationum”, un document ce reglementa forma în care bancherii trebuiau să

dateze şi să gestioneze conturile;

- „Codex accepti et depensi”, ce constituiau un fel de registru de casă în care se

evidenţiau toate încasările şi plăţile ce aveau loc în ordine creonologică şi pe clienţi;

- deschiderea unui scadenţar numit „kallendaria”, în care erau înscrise termenele de

plată.

Perioda Evului Mediu şi al Renaşterii a fost marcată de o stare de nesiguranţă în activitatea monetară cu impact negativ asupra instituţiilor bancare, precum şi de o serie de restricţii de ordin religios.

Prima bancă publică ar putea fi considerată Banca de Veneţia, înfiinţată în anul 1171 şi recunoscută oficial ca bancă de viramente în anul 1587, sub denumirea de “Banca della Piayya del Rialto”. Această bancă s-a dezvoltat mai ales, prin faptul că folosea o tehnică nouă prin care înmâna depunătorilor recipise (chitanţe, înscrisuri) la purtator şi care erau aducătoare de dobânzi. Astfel, în anul 1171, Guvernul Republicii Veneţia, obţinea împrumuturi de la cetăţeni, prin emsiune de titluri cu o dobândă anuala de 4%.

În Europa mediteraneană băncile acţionau după principiul universalităţii, practicând toate operaţiunile: depuneri, credite, viramente. Cu toate acestea, bancherii italieni se diferenţiau în funcţie de volumul de afaceri. Cei mai mici operau pe „banca” lor, lucrând în aer liber – all’aperto, iar marii bancheri, cum sunt Medici şi Bardi la Florenţa, oficiau în palatul lor (d’entro) şi îi creditau pe regi şi pe papi. În anul 1492, Casa di Medici a trebuit să îşi închidă porţile, ca urmare a faptului că familia Medici s-a implicat tot mai mult în politică, provocându-i o serie de dificultăţi financiare.

Alte instituţii bancare înfiinţate în acea perioada au fost: Banca Buonsignori din Siena, care ia fiinţă în prima jumătate a secolului al XIII-lea, Banca de depozit din Barcelona (1401), Casa di San Georgio din Genova (1407), Banca di San Ambroggio (1593) – Milano, Sacra Monte della Pieta (1540) – Napoli. Casa di San Georgio din Genova (1407), pe lângă funcţiile sale de bancă particulară, administra datoria publică şi totodată primea spre administrare resursele municipale: gabela, monopolul sării. Puterea sa devine atât de mare, încât treptat se va identifica cu puterea statală (de exemplu, posesiunea unor colonii, cum ar fi Corsica, dreptul de a încasa impozite etc.)

Sistemul bancar italian era alcătuit dintr-un număr mic de bănci individuale, un număr mic de instituţii financiare publice şi câteva bănci de emisiune, circulaţia bancnotelor fiind redusă.