Optimizarea performanței bancare

Capitolul 1. Teorii privind performanța bancară

Încă de la începutul reformei, dar şi ulterior, consolidarea băncilor a apărut că un obiectiv fără de care nu ar fi posibilă dezvoltarea sistemului bancar şi îndeplinirea rolului pe care acesta îl joacă într-o economie de piaţă. În prezent, acest obiectiv s-a transformat într-o ţintă strategică, cunoscut fiind faptul că o bancă consolidată, cu un nivel adecvat al capitalului şi al bilanţului are posibilitatea obţinerii unor performanţe cât mai bune.

1.1 Profitul bancar

Profitul constituie obiectivul fundamental al oricărei entităţi economice, inclusiv al societăţilor bancare, întrucât reprezintă sursă câştigurilor de capital prin prisma majorării capitalurilor şi fondurilor băncii şi implicit a valorii acţiunilor deţinute şi a câştigurilor imediate acordate acţionarilor sub formă dividendelor. De asemenea, profitul reprezintă principala sursă din care băncile îşi constituie fonduri de rezervă, contribuind astfel la îmbunătăţirea capitalizării băncii, protejându-le faţă de eventualele pierderi înregistrate în unele exerciţii financiare.[ ]

Băncile sunt interesate să furnizeze produse şi servicii bancare care să corespundă cât mai mult cerinţelor clienţilor atât din punct de vedere al conţinutului cât şi din punct de vedere al calităţii, precum şi să creeze noi oportunităţi de afaceri pentru aceştia, cu condiţia păstrării avantajului bilateral, profitul reprezentând rezultatul final care reflectă efectele nete ale politicilor şi activităţilor unei bănci într-un exerciţiu financiar.

Profitul este în final scopul esenţial al întreprinzătorului bancar pe care acesta îl urmăreşte de-a lungul întregii sale activităţi de management, cumpănind cu grijă angajările pe linia procurării surselor şi utilizarea acestora prin acordarea de credite şi ţinând seama de riscurile posibile.[ ]

Pentru a se evidenţia interdependenţele în evoluţia performanţelor bancare şi pentru a evidenţia principalele modalităţi de acţiune pentru îmbunătăţirea acestora, profitul, ca sumă în expresie absolută, trebuie raportat la principalele lui determinante, rezultând astfel un set de indicatori asemănători cu cei utilizaţi şi în alte sfere de activitate, dar cărora specificul activităţii bancare le imprimă o individualitate proprie.

Profitul realizat de o societate bancară are două forme de exprimare, respectiv profitul brut şi profitul net, care se calculează astfel:

PROFITUL BRUT = VENITURI TOTALE – CHELTUIELI TOTALE

PROFITUL NET = PROFITUL BRUT – IMPOZITUL PE PROFIT

Profitul brut reprezintă diferenţa dintre veniturile brute (formate din veniturile din dobânzi şi alte venituri) şi cheltuielile totale ( cheltuielile cu dobânzile pentru resursele atrase, cheltuieli operaţionale şi cu funcţionarea băncii), iar profitul net se determina ca diferenţa dintre profitul impozabil şi impozitul pe profit, cu menţiunea că, potrivit reglementărilor fiscale din România, nu întotdeauna profitul brut contabil este identic cu profitul impozabil, existând anumite categorii de cheltuieli nedeductibile fiscal[ ], profitul net astfel determinat putând fi repartizat sub formă dividendelor cuvenite acţionarilor sau pentru alimentarea fondurilor băncii (profit reinvestit).

Veniturile şi cheltuielile bancare reprezintă o sursă cheie de informaţii în ceea ce priveşte câştigurile unei bănci, cuantumul şi calitatea acestora, calitatea portofoliului de credite al băncii şi concentrarea cheltuielilor sale, precum şi orientarea afacerilor unei bănci. În mod tradiţional, sursa majoră de venituri bancare au constituit-o dobânzile, însă rezultatele băncilor moderne reflectă o pondere din ce în ce mai mare a veniturilor din operaţiunile de tranzacţionare, investiţii, şi a veniturilor bazate pe comisioane, presupunând totodată şi un profil de risc diferit faţă de cel al unei bănci tradiţionale, tendinţă ce implică o volatilitate mai mare a rezultatelor şi profitabilităţii băncii.

Profitul din dobândă derivă din credite, şi toate celelalte forme de împrumuturi acordate de o banca, cum ar fi: creditele pentru capital circulant, investiţii, locuinţe, credite pentru descoperit de cont, cărţile de credit, şi de asemenea, cuprinde dobânda încasată la depozitele băncii de la alţi intermediari financiari.

Veniturile din dobânzi sunt divizate pe surse de venituri, adică diversele categorii de credite: credite acordate companiilor, societăţilor private, credite de consum pentru persoane fizice, credite ipotecare, această clasificare fiind totodată rezultatul organizării interne a băncii, deoarece băncile moderne, care conştientizează costurile, elaborează sisteme de calculație a costurilor pentru produsele şi afacerilor lor în vederea stabilirii contribuţiei fiecărui produs la rezultate.