Organizarea și funcționarea sistemului bancar al băncilor centrale

1. Constituirea SEBC

Arhitectura Uniunii Economice si Monetare a fost trasata prin Tratatul de la Maastricht, elaborat în 9-10 decembrie 1991, semnat la 9 februarie 1992 si intrat în vigoare în noiembrie 1993.

Tratatul asupra Uniunii Europene are doua parti: prima se refera la Uniunea Economica si Monetara, iar cea de-a doua la Uniunea politica, si s-a stabilit sa fie pus în aplicare în trei etape:

Etapa I (de la 1 iulie 1990)

Principalele obiective care trebuiau atinse se refera la:

- Liberalizarea circulatiei intracomunitare a capitalurilor.

- Integrarea tuturor monedelor nationale în S.M.E si înghetarea compozitiei cosului de monede în functie de care este definita valoarea monedei comunitare (E.C.U.).

- Întarirea mecanismelor de cooperare în materie monetara (prin extinderea atributiilor Comitetului Guvernatorilor Bancilor Centrale) si coordonarii politicilor fiscal-bugetare nationale.

Etapa a-II-a (de la 1 ianuarie 1994)

Coordonatele principale ale acestei faze pot fi rezumate astfel:

- Înfiintarea Institutului Monetar European (I.M.E.), precursor si embrion al viitoarei Banci Centrale Europene (B.C.E). Amplasat la Frankfurt, I.M.E. are ca membri toate autoritatile monetare din tarile membre ale U.E. Rolul sau este de a planifica detaliile functionarii viitoarei B.C.E si de a monitoriza tranzitia la Uniunea Monetara.

Etapa a-III-a (de la 1 ianuarie 1999)

Aceasta etapa are trei coordonate principale:

- Începerea activitatii B.C.E.

- Fixarea irevocabila a cursurilor de schimb între monedele tarilor participante.

Introducerea efectiva a monedei unice – EURO

În cadrul Uniunii Europene si Monetare un rol fundamental îl îndeplineste Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC), care a început sa functioneze o data cu încetarea functionalitatii Institutului Monetar European, adica la sfârsitul etapei a doua a UEM

Ideea înfiintarii unui SEBC a aparut în contextul în care nu s-a dorit administrarea monedei EURO de catre bancile nationale, care ar fi actionat independent unele de altele. Astfel, sistemul a fost conceput si organizat dupa modelul de tip federal, existent în Germania si SUA, în jurul unei banci centrale. Conform prevederilor Tratatului asupra Uniunii Europene si a protocolului, competentele se repartizeaza între doua componente si anume: BCE si bancile centrale nationale ale tuturor statelor membre Uniunii Europene chiar daca apartin sau nu zonei euro. Între cele doua componente se manifesta relatii de tip sistemic; subsistemele îsi pastreaza independenta relativa unele fata de altele si fata de sistemul global, dar se influenteaza reciproc.

S-au creat doua zone:

a) Eurosistemul ’ cuprinde statele în care circula euro.

b) SEBC ce cuprinde Eurosistemul si se extinde pe teritoriul acestuia, 25 state membre ale Uniunii Europene.

Eurosistemul include Banca Centrala Europeana si bancile centrale nationale ale statelor membre ale Uniunii Europene care au adoptat moneda euro. Bancile centrale din tarile care nu au adoptat moneda euro, de exemplu Danemarca, Suedia, Marea Britanie sunt membre ale SEBC cu statut special, adica li se permite conducerea politicilor monetare nationale, dar nu iau parte la adoptarea si implementarea deciziilor în ceea ce priveste politica monetara unica pentru zona euro