Politica monetară și inflația. Efectele fenomenului inflaționist asupra trecerii la moneda unică euro

Introducere

„Adoptarea euro înseamnă foarte multă rigoare, iar pentru o societate care nu este obişnuită cu rigoarea, poate însemna chiar durere” – Mugur Isărescu

Politica monetară reprezintă un ansamblu de acţiuni prin care autorităţile monetare (banca centrală, trezoreria etc.) influenţează asupra cantităţii de monedă în circulaţie, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar şi alţi indicatori economico-monetari în vederea realizării obiectivelor generale ale politicii economice (de stimulare a activităţii economice, ocupare a forţei de muncă, stabilitate a preţurilor etc.).

Evoluţia politicii monetare este determinată de evoluţia sistemului monetar şi de evoluţia gândirii economice.

Pe parcursul mai multor secole promovarea politicii monetare se reducea la luarea deciziilor de batere a monedei metalice şi de emitere a banilor de hârtie. Crearea primelor bănci centrale (bănci cu drept de emisie monetară) a fost influenţată de ideea menţinerii parităţii bancnotelor în raport cu metalul preţios şi în raport cu bancnotele altor state. Respectiv, obiectivul politicii monetare a fost menţinerea etalonului aur.

Împreună cu conştientizarea ciclicităţii în activitatea economică (sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX) s-a modificat şi obiectivul politicii monetare, incluzând şi supravegherea stabilităţii sistemului financiar. Crizele şi panicile bancare au impus băncilor centrale rolul de „împrumutător de ultima instanţă” şi au demonstrat rolul ratei dobânzii în stimularea creditului bancar.

În anii 1980 mai mulţi economişti au început să pledeze pentru independenţa băncilor centrale de celelalte organe de stat.

Teoria politicii monetare, precum şi practica internaţională, cunoaşte următoarele tipuri de obiective finale:

- creşterea economică durabilă;

- ocuparea deplină a forţei de muncă ;

- stabilitatea preţurilor ;

- stabilitatea ratelor dobânzii ;

- stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar şi sustenabilitatea balanţei de plăţi)

- stabilitatea sistemului financiar şi alocarea optimă a fondurilor (resurselor) financiare

Inflaţia este un dezechilibru major prezent în economia oricărei ţări, reprezentat de o creştere generalizată a preţurilor şi de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naţionale.

Inflaţia este un indicator final, care arată la sfârsit de an fiscal dacă politicile guvernamentale monetare, fiscale, legislative, etc., alături de politicile Băncii Centrale, se coordonează şi conduc la o stabilitate a preţurilor de consum.

Consecinţele inflaţiei sunt: scăderea puterii de cumpărare a populaţiei; redistribuirea veniturilor şi avuţiei; este stimulată înclinaţia spre consum şi este descurajată înclinaţia spre economisire; inflaţia avantajează debitorii (in moneda naţională); rata dobânzii este influenţată de rata inflaţiei.

Consecinţele inflaţiei pe care le suportă populaţia, viaţa social-economică în ansamblul ei sunt cunoscute sub denumirea de cost al inflaţiei.

Moneda unică este unul din cele mai incitante proiecte economice realizate vreodata. De altfel, implicaţiile introducerii unei monede unice pentru o zona atât de întinsa, cu o populatie de peste un sfert de miliard de persoane, depasesc sfera economicului. În plus, Europa este una dintre regiunile cele mai încarcate de istorie din lume.

Aceasta face ca problema adoptarii EURO sa fie atât politica, cât si culturala. Este aproape imposibil de realizat o trecere în revista, chiar si rezumativa, a tuturor aspectelor implicate de adoptarea monedei unice europene.

Euro (ISO EUR, cu simbolul €) este moneda oficială a 16 din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene.

Numele euro a fost adoptat oficial la 16 decembrie 1995, iar moneda însăşi a intrat pe pieţele internaţionale la 1 ianuarie 1999, înlocuind aşa-numita unitate monetară europeană (ECU), iar apoi, la 1 ianuarie 2002, a fost introdusă în circulaţie înlocuind în cele din urmă monedele naţionale din Zona euro.

Criza economică globală care a început în anul 2008 a zdruncinat şi euroul în mod puternic. S-a dovedit printre altele că şi în Europa unele instituţii financiare şi bănci, în setea lor de profit, au activat la marginea legalităţii, în timp ce statul respectiv nu şi-a dat seama la timp de situaţie şi nu le-a pus frâne prin legi corespunzătoare. În plus a apărut şi criza Greciei, care pe de o parte falsificase datele sale economice şi monetare cu scopul de a primi aprobările pentru Zona euro, şi pe de altă parte în anul 2010 a ajuns în pragul falimentului statal. Dar şi alte state din Zona euroului nu-şi îndeplinesc obligaţiile prescrise de a-şi limita datoriile bugetare anuale noi la maximum 3 % din PIB-ul anual şi cele totale la 60 % din PIB, aşa cum ar fi Spania, Portugalia, Germania.

Drept consecinţă, în perioada martie-iunie 2010 statele Zonei euro au hotărât o serie de măsuri financiare cu scopul de a sprijini euroul, printre care garanţii şi credite în valoare totală de 750 miliarde euro (inclusiv o participare din partea FMI). Aceasta este o sumă exorbitantă, iar această hotărâre încalcă grav propriile principii ale Băncii Centrale Europene, care până acum şi-a dorit să fie independentă de orice stat şi orice politică.

Am ales tema “ Politica monetara şi inflaţia. Efectele fenomenului inflationist asupra trecerii la moneda unică Euro ” deoarece mi-au atras atenţiaefectele crizei, efecte ce s-au resimţit şi in ţara noastră cu precădere asupra creşterii ratei inflaţiei. Acest fapt a dus la majorarea tuturor preţurilor iar întreprinderile pentru a face faţă crizei au fost nevoite să implementeze aşa zise măsuri anti-criză cum ar fi reducerile masive de personal din toate domeniile.