Sistemul Bancar al Italiei

I. Sistemul bancar din Italia. Caracteristici

Sistemul bancar contemporan, ansamblul insistuţiilor financiar-bancare şi reglementările care veghează şi guvernează întreaga activitate bancară nu au apărut peste noapte, ca o creaţie a unui singur individ sau a unui popor, ci dimpotrivă, au fost rezultatul evoluţiei activităţii bancare de-a lungul secolelor, a existenţei nevoilor ce au frământat întreaga omenire.

În ciuda piedicilor puse, a controverselor asupra moralităţii dobânzii, sistemul bancar s-a consolidat treptat, culminând cu emiterea banului de hârtie de către prima bancă publică, Banca Veneţiei în anul 1637.

În perioada Evului Mediu întunecat (sec. VII-XI), activitatea bancară şi existenţa instituţiilor bancare au fost umbrite de o stare de nesiguranţă şi de neîncredere a populaţiei asupra activităţii monetare, fapt ce a condus la un declin economic şi implicit la o slabă dezvoltare a băncilor. Mai târziu însă ( sfârşitul sec XI ), lucrurile păreau că vor intra pe un făgaş normal, odată cu schimbările profunde, suferite în urma cruciadelor şi a cuceririi normande.

Băncile au reuşit să-şi mărească importanţa pe măsură ce economia a continuat să se dezvolte, iar statul şi-a mărit implicarea prin înfiinţarea băncilor centrale. Cu toate acestea, viziunea creştinismului asupra practicării dobânzii şi a restricţiilor de ordin religios au rămas un factor perturbator semnificativ, Biserica creştină afirmându-şi opoziţia în cadrul a două concilii, de la Latran (1179) şi de la Viena (1311).

Activitatea bancară se dezvoltă odată cu creşterea considerabilă a activităţilor comerciale, a schimburilor dintre Europa de Nord şi Europa de Sud, a comerţului mediteranean şi implicit a apariţiei târgurilor. Din considerente economice, interdicţia referitoare la împrumuturile cu dobândă a fost eludată, acestea fiind admise cu condiţia să fie efectuate de către evrei şi lombarzi. Mai mult de atât, cei care apelau la serviciile acestora erau chiar monarhii şi conducătorii bisericii creştine, printre care se regăsesc şi Eduard III, care şi-a amanetat coroana de aur cu pietre preţioase pentru o suma de 45.000 de florini, Papa Benedict XIII care a amanetat veniturile camerei apostolice sau papa Inocenţiu al VII-lea care amanetează mitra şi un castel; Eduard I, conte de Bar (1320), care a dat ca amanet lombarzilor vesela sa de argint şi în cele din urmă Carol VI- amanetează coroana, care ulterior este tăiată şi împarţită între cămătari.

Majoritatea instituţiilor de credit din trecut au fost organizate de către lombarzi şi evrei, sub denumirea generică de “Munte de pietate” care treptat a fost transformat în casă de amanet, adevărate locuri de jaf ale populaţiei, ceea ce a determinat puterea publică să găsească soluţii şi să organizeze bănci oficiale.

“Prima bancă în adevăratul sens al cuvântului, se spune că ar fi instituţia înfiinţată în 1171, de dogele Michele XI, sub numele de Banco de Venezia, cu scopul principal de a face operaţiuni de administrarea a banului public pentru Cetate” .

Înfiinţarea acestei bănci a fost ca o prelungire a activităţii unei asociaţii de bancheri, creditori ai Cetăţii, ce a funcţionat între anii 1156-1171. Existenţa acestor activităţi este certificată din nou, de primele reglementări din Florenţa, asupra activităţii bancherilor, care erau obligaţi să îşi scrie afacerile în cadrul registrelor, cu cifre romane.

Banca de Veneţia a fost recunoscută oficial ca bancă de viramente abia în anul 1587, moment în care îşi schimbă şi denumirea în Banca della Piaza del Rialto. Evoluţia şi succesul acestei bănci se datorează în special adoptării unei tehnici noi. Aceasta constă în înmânarea depunătorilor de recipise ( chitanţe, înscrisuri ) la purtător, care erau aducătoare de dobânzi.

În aceea perioadă, Republica Veneţiană era angajată în razboi şi, având nevoie de resurse financiare, a obligat comercianţii să îi acorde un împrumut. Astfel, în anul 1711, Guvernul Republicii Veneţiene obţinea împrumuturi de la cetăţeni, prin emisiune de titluri cu o dobândă anuală de 4%. Anumite părţi ale bugetului public au fost alocate pentru plata dobânzilor. A fost creată o societate, denumită Camera Împrumuturilor, care avea ca scop buna administrare a acelei părţi din veniturile publice care erau alocate creditorilor Republicii şi asigura plata dobânzilor.

Până în acel moment nu au existat bănci în adevăratul sens al cuvântului. Însă Camera Împrumuturilor avea ocazia câteodată să achiziţioneze şi să vândă cambii şi poliţe, documente ce atestau debite şi credite între comercianţi. Cum scopurile şi caracterul acestei instituţii erau respectabile, în scurt timp s-a descoperit că inscripţionarea numelui Camerei pe aceste documente le conferea acestora o valoare mai mare. Camera Împrumuturilor dispunea în general de anumite fonduri, astfel că investirea lor în achiziţionarea şi vânzarea de astfel de certificate a devenit o afacere foarte rentabilă. Odată cu trecerea timpului, Camera a devenit un dealer obişnuit pe această piaţă.

Treptat, comercianţii veneţieni şi-au făcut un obicei în a-şi plasa averea la Camera Împrumuturilor, pentru a fi păstraţi în siguranţă. În acest fel a apărut activitatea de constituire de depozite. Cu timpul, plăţile au început să fie efectuate prin transfer, din contul celui care plătea în contul celui care încasa. În acest fel, problemele generate de numărarea unor sume mari de monede şi a transportului acestora în diferite părţi ale oraşului a fost evitată.

Beneficiile şi avantajele pe care le-a adus această nouă metodă de transfer a banilor au fost considerate atât de importante încât mai târziu a ajuns să fie impusă prin lege. Această metodă de efectuare a plăţilor a reprezentat un prim pas rudimentar către apariţia bancnotelor şi a înlesnit circulaţia banilor.

O perioadă lungă de timp, Banca Veneţiei nu a avut nici un concurent, însă odată cu începutul secolului XV, instituţii asemănătoare au apărut în Genova şi Barcelona, oraşe cu activitate de comerţ impresionantă, depăşite din acest punct de vedere doar de Veneţia. Aceste bănci erau nişte copii fidele ale băncii din Veneţia, în scurt timp obţinând aproape aceeaşi notorietate şi încredere.

În Europa mediteraneană, băncile acţionau după principiul universalităţii, practicând toate operaţiunile: depuneri, credite, viramente. Cu toate acestea, bancherii italieni se diferenţiau funcţie de volumul de afaceri. Cei mai mici operau pe “banca lor”, ”lucrând în aer liber – all’aperto, iar marii bancheri, cum sunt Medici şi Bardi la Florenţa, oficiau în palatul lor – d’entro – şi îi creditau pe regi şi pe papi.