Uniunea Economica și Monetară Europeană

”Prietenia este ca si banul, usor de realizat dar greu de pastrat!”

Samuel Butler

Introducere

Uniunea Economica şi Monetară Europeană (UEM), cunoscută şi sub denumirea de “zonă euro” sau “Euroland”, reprezintă o etapă superioară a integrării multinaţionale, care presupune:

- politică monetară comună

- strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre

- monedă unică

- liberalizarea fluxurilor de capital

- un sistem instituţional care să coordoneze şi administreze politica monetară

Această uniune a luat nastere la 1 ianuarie 1999, odată cu apariţia monedei unice europene: euro, fiind cea mai avansată formă de integrare economică, cunoscută până în present în lume, realizată de ţări independente din punct de vedere politic. Faptul că 12 ţări membre ale Uniunii Europene (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania) au renunţat la monedele lor naţionale pentru a adopta o monedă unică -euro-constituie cel mai important eveniment monetar petrecut în zilele nostre.

Acest eveniment a cunoscut o importantă evoluţie istorică pe care o vom prezenta pe scurt în cadrul primului capitol, urmând apoi a prezenta intr-o manieră generală avantajele/ dezavantajele creării unei uniuni economice şi monetare în spaţiul european, componentele UEM, etapele aderării la UEM.

Integrarea monetară înseamnă în sens larg instituirea şi folosirea unei monede unice, care înlocuieşte monedele naţionale de către membrii uniunii monetare. În esenţă integrarea monetară este o integrare din perspectivă politică Astfel, in cadrul capitolui V ne vom opri atenţia asupra caracteristicilor, lansării şi efectelor generate de adoptarea monedei EURO de ţările membre ale UEM.

Lucrarea se încheie prin prezentarea poziţiei Romaniei faţă de UEM, a modului în care aceasta îndeplineste criteriile de convergenţă astfel încât să poată adopta moneda EURO la 1 ianuarie 2014.

”Banul duce la destramrea imperiilor si la prabusirea cetatilor”

Miron Costin

I. Etape ale înfăptuirii uniunii monetare

Primele eforturi pentru crearea unei monede internationale în Europa au apărut în 1800. Moneda germană Zollverein a fost introdusă în 1834, iar celelalte monede germane s-au unit in actuala marcă, în 1873.

Uniunea Monetară Latină a fost creată în 1865 şi a durat până în 1914, incluzând: Franţa, Belgia, Elveţia şi Italia. Fiecare ţară a consimţit baterea unei monede unice standard care să fie acceptată ca monedă legală în fiecare din statele membre. Monedele erau raportate la aur, fiecare având o valoare standard, iar pentru transformarea unei monede într-alta era nevoie de raportarea acesteia la aur. Rezultatul a fost eliminarea fluctuaţiilor cursurilor dintre cele mai importante valute, între 1870 şi 1914 când primul Razboi Mondial a dus la suspendarea convertibilităţii.

Cu toate încercările de a stabiliza sistemul financiar internaţional, nu s-au obtinut succese decat pe termen scurt. Ratele de schimb fluctuante au înlocuit sistemul ratelor de schimb fixe.

Au fost şi alte eforturi de a forma o Uniune Monetara, dupa al doilea Razboi Mondial, dintre acestea remarcându-se doua incercari cu rezultate semnificative:

- atunci când o țara mica a preluat moneda unei țări mai mari,

- atunci când mai multe țări au renunțat la controlul asupra politicii lor monetare în

favoarea unei bănci centrale supranaționale. Ca exemplificare, Belgia și Luxemburg au avut aceeași monedă începând din 1944.

Ca si momente semnificative in formarea UEM putem aminti:

1.1. Raportul Werner (1970) care pronunea 3 criterii ce trebuiau îndeplinite pentru crearea unei uniuni monetare:

1) „Realizarea unei convertibilităţi totale şi ireversibile a monedelor ţărilor membre între ele

2) Libertatea de mişcare a capitalurilor şi integrarea completă a pieţelor financiare

3) Fixitatea irevocabilă a parităţii monetare”

Pentru a realiza aceste condiţii este necesară instituirea monedei unice. Tot în acest raport se stipulează că unele monede naţionale se pot păstra pentru a servi ca fond de rezervă valutară, dar să fie convertibile la o rată fixă. O bancă centrală comună pentru toate ţările membre va hotărî politica monetară comună şi rezervele valutare străine vor fi folosite în comun, lucruri care presupun acceptarea din partea statelor membre a delegării de suveranitate autorităţilor comune.

1.2.Sistemul Monetar European (1979)

Conferinţa monetară de la Kingston ( Jamainca ) a modificat radical unele elemente esenţiale ale sistemului monetar internaţional, îndeosebi de regimul cursurilor valutare. Cu toate acestea, ea a fost urmată de o perioada de mare instabilitate monetară, caracterizată prin ample mişcari speculative de capitaluri.

În aceste condiţii, sefii de stat europeni, reuniţi în luna aprilie 1978 la Copenhaga, au luat decizia de a creea din nou o zonă de stabilitate monetară în Europa.

Aceasta decizie de principiu a fost apoi detaliată pe parcursul mai multor reuniuni ale Consiliului Europei, dintre care cea ţinuta la Paris, în luna martie 1979, a stabilit crearea Sistemului Monetar European ( S.M.E )

Principiile de bază ale noului sistem au fost următoarele:

- Cursuri de schimb fixe, dar ajustabile la perioade de timp relativ lungi; aceste cursuri se stabilesc prin definirea si respectarea unui “ curs pivot “ al fiecărei monede participante faţă de etalonul comun reprezentant ” ecu “

- Repartizarea echilibrată a sarcinilor de intervenţie şi de ajustare care revin diverselor ţări participante.

- Solidaritatea ţărilor membre, realizată, în pricipal, prin crearea unei rezerve valutare comune şi prin credite reciproc acordate în caz de dificultăţi în ceea ce priveşte balanţa de plăţi sau finanţarea intervenţiilor.

Aceste principii s-au concretizat în urmatoarele caracteristici tehnice ale S.M.E. :

- O monedă comună ( ECU ) definită pe baza unui “ coş “ format din monedele tuturor ţărilor participante; fiecare monedă intră în “ coş “ într-o cantitate care reflectă importanta economică a ţării emitente; înmulţind cursul monedei respective cu această cantitate, se determină ponderea monedei în cauză în cadrul “ coşului “ ; ponderile se revizuiesc din cinci în cinci ani sau ori de câte ori este nevoie