Clonarea

Introducere

Această lucrare se concentrează pe studiul integrinelor (în special α6β4) care împreună cu superfamilia imunoglobulinelor, selectinele, cadherinele și mucinele formează cele cinci mari grupuri de molecule de adeziune celualară.(Elangbam, 1997)

Familia integrinelor cuprinde glicoproteine heterodimerice transmembranare prezente în mod abundent la toate metazoarele (începând cu formele primitive de cnidari și spongieri) (Mecham, 2011). Au o răspândire extrem de largă, majoritatea celulelor având mai mult decât o integrină pe suprafaţa lor. (Căruntu și colab., 2008)

Acestea funcționează ca receptori cu rol în adeziunea celulară la diverse componente ale matrixului extracelular (ECM) ca de exemplu fibronectine, laminine, colageni.

Împreună cu liganzii, aceste proteine heterodimerice au rol nu numai în adeziunea celulei de EMC, dar și la transmiterea prin membrana celulară a unor forțe, esențiale în motilitatea celulară (inclusiv în motilitatea tumorală)(Gilcrease şi colab., 2004) determinarea formei acesteia dar şi în procesul de vindecare a rănilor pielii sau mucoaselor. (Bershadsky şi colab., 2006 citat de Mecham)

Fiind conectate cu citoscheletul celulei, integrinele mai îndeplinesc și un alt rol, acela de mediator în semnalizarea celulară prin diverse căi de transducere a semnalului (Gilcrease și colab., 2004).

Studiile pe animale model arată că integrinele contribuie la progresia multora dintre bolile comune şi astfel au devenit ţinta multor proiecte de cercetare, pentru cunoaşterea aprofundată a structurii şi funcţiei acestora dar şi a descoperirii unor potenţiale tratamente.(Humphries, 2000)

Obiectivele acestei lucrări au fost de a clona și exprima un fragment de la capătul 3` al genei pentru integrină, subunitatea β4.

Utilitatea producerii diverselor fragmente recombinate de proteine identificate ca fiind autoantigene în bolile umane autoimune este reprezentată de posibilitatea modelării bolii în animale de experienţă. Există doua strategii complementare ce au fost utilizate cu succes în inducerea altor boli buloase autoimune in vivo.

Spre exemplu epidermoliza buloasă autoimună, pemfigoidul bulos şi pemfigusul vulgar au fost reproduse experimental fie direct prin imunizarea şoarecilor cu proteine recombinate, fie indirect prin transferul anticorpilor produşi în alta specie (ex. iepure) în şoarecii de experienţă (Sitaru, 2005; Mihai, 2007).

Este de aşteptat ca folosind proteinele codificate de secvenţa prezentată în lucrarea de faţă, alături de alte fragmente de pe cele doua subunităţi ale dimerului α6β4 să poate fi indus un răspuns imun asemănător bolii umane. Importanţa reproducerii bolii umane în laborator este reprezentată de posibilitatea investigării mecanismelor patogenetice implicate şi identificarea potenţialelor ţinte terapeutice specifice.

Cu alte cuvinte, se urmăreşte realizarea unui model experimental activ la șoarece pentru pemphigoid cicatriceal (engl. Mucous membrane pemphigoid, Cicatricial pemphigoid) (Figurile 1 şi 2), boală autoimună ce are printre autoantigeni integrina α6β4.

Această boală afectează preferenţial membranele mucoaselor, inclusiv conjunctiva, uneori şi pielea.( Anatoli Freiman, 2009) Autoanticorpii care au ca ţintă lanţul α6 de obicei sunt prezenţi la pacienţii cu pemphigoid oral, iar cei afectaţi la nivel ocular au anticorpi cu ţinta către subunitatea β4 a integrinelor. (Sitaru, 2005)