Achiziția, procesarea de informație audio și video pentru transpunerea pe un suport optic

1. Prezentarea formatelor de inregistrare optice

1.1. Formatul DVD

DVD-ul (în engleză Digital Video Disc sau Digital Versatile Disc) este un mediu de stocare optic care vine ca succesor al CD-ului, cu o capacitate de aproape 7 ori mai mare, însă cu un mod diferit de scriere a informaţiei pe disc.

La începutul anilor '90 au fost dezvolate două medii optice de stocare cu densitate mare: pe de o parte discul MultiMedia, susţinut de Philips şi Sony, iar pe de altă parte era discul SuperDensity, care avea ca susţinători pe Toshiba, Time-Warner, Hitachi etc. În cele din urmă, cu intervenţia celor de la IBM, s-a ajuns la o înţelegere, aşa că cei de la Sony şi Philips au renunţat la ideea lor de disc MultiMedia, pentru a fi de acord cu discul SuperDensity. După ce s-au adus noului produs mici îmbunătăţiri pentru protecţie împotriva zgârieturilor, acesta a fost lansat cu o capacitate de stocare de 4.7 GB, chiar dacă proiectul iniţial era de 5GB. Organismul care se ocupă cu specificarea şi dezvoltarea formatului DVD este DVD Forum, cunoscut la început sub numele de DVD Consortium (fondat 1995).

DVD-urile pot fi codate cu un cod al regiunii in care pot fi folosite restrictionand astfel folosirea lor pentru anumite parti ale globului. Discurile care nu au un astfel de cod al ariei se numesc discuri “all region” sau “region 0”.

Specificatiile unui DVD player commercial cer ca daca acesta este vandut intr-un anume loc sa nu poata reproduce discuri fabricate pentru alta regiune. Scopul acestor restrictii este de a permite studiourilor de filme sa controleze ei insisi aspectele lansarii unui film (cand si unde va fi lansat si mai ales cat sa coste) in functie de regiune

Aria de standarde DVD valabile

Atunci cand CD-R a fost lansat, a aparut o singura versiune, in comparatie cu cele trei ale DVD-urilor: DVD-RW, DVD+RW si DVD-RAM. Ultimul dintre acestea este cunoscut inca de acum zece ani si s-a dorit a fi o solutie profesionala pentru mediile de inscriptionare optice. Discurile DVD-RAM se prezentau sub forma de "caseta" care era introdusa in interiorul unitatii. Aceste discuri erau, evident, incompatibile cu unitatile DVD-ROM si implicit cu utilizatorii home-desk. Din acest motiv au aparut alte doua formate: DVD-RW si DVD+RW.

Exista diferente mici intre formatele DVD-R si DVD+R, in principal ambele pot fi scrise o singura data si sunt folosite in acelasi mod. Trebuie in schimb sa aveti mare atentie cu formatul DVD-R. De ce? Pentru ca exista doua standarde diferite pentru discurile blank. Primul are emblema: "DVD-R for General Use", iar celalalt "DVD-R for Authoring". Ceea ce trebuie stiut este ca cel de-al doilea format, datorita compozitiei sale diferite, este compatibil doar cu DVD Video si nu se intalneste foarte des pe piata publicului general.

Lucrurile devin un pic mai complicate in cazul DVD-RW si DVD+RW. Tehnologia DVD-RW este foarte similara cu cea a CD-RW. Pentru DVD+RW, s-a vrut o mai mare viteza de inregistrare video, in special pentru home use. In acest sens a fost implementata o tehnologie noua numita: Lossless Linking. In formatul video DVD+RW, un film poate fi codat in VBR (Variable Bit Rate). Astfel, in modul DVD+RW procesul de scriere poate fi oprit si reluat ulterior, fara riscul pierderii sau deteriorarii informatiei. Cu Lossless Linking este posibila inlocuirea oricarui bloc individual de 32 KB de date fara nici un risc.

Tabelul 1 prezinta toate tipurile de DVD, cate fete au, supratfata totala diametrul si capacitatea.

DVD-RAM

DVD Random Acces Memory este o specificatie de discuri prezentata in 1996 care enumera mediile reinscriptibile DVD-RAM si unitatile optice capabile sa le scrie. Mediile tip DVD RAM se utilizeaza in computere si in camere video din anul1998.

In prezent exista trei tehnologii concurente pentru DVD-urile reinscriptibile DVD+RW si DVD-RW.

DVD-RAM este considerat a fi mai bun decat alte tehnologii DVD pentru aplicatiile specifice unui computer, cum ar fi stocarea de date, backup-ul sau arhivarea. In mod ciudat DVD-RAM are o popularitate mai mare in camere video si in dispozitivele asemanatoare decat in computere.

Structura mediului DVD-RAM este similara cu cea a HDD sau cu cea a FDD, datele fiind stocate pe piste (track-uri) concentrice. DVD-RAM poate fi accesat la fel cau un HDD de obicei fara a fi nevoie de nici un software suplimentar. DVD-RW si DVD+RW stocheaza datele pe o pista sub forma de spirala necesitand un software specific pentru scriere/citire.

DVD-R

DVD-R este un tip de mediu de inregistrare, avand tipic o capacitate de stocare de 4.71 GB (sau 4.39 GB), cu toate ca standardul original dezvoltate de Pioneer acea un maxim de 3.95 GB (3.68 GB). Pioneer de asemenea a realizat o versiune cu doua straturi (dual-layer), DVD-R DL cu o capacitate de 8.54 GB lansata in 2005. Datele de pe un disc DVD-R nu pot fi modificate, contrar mediilor DVD-RW care pot fi rescrise de multe ori (1000+).

DVD+R

DVD+R este un mediu de inregistrare cu o capacitate de stocare 4.7 GB (4.377 GB) un pic mai mica decat cea a DVD-R (4.382 GB). Formatul a fost dezvoltat de o coalitie de producatori numita Alianta DVD+RW in 2002. De atunci formatul DVD+R este in competitie cu DVD-R. Exista o serie de diferente tehnice esentiala intre varianta DVD cu plus si cea cu minus cu toate ca utilizatorii nu vor observa diferenta. Un exemplu ar fi sistemul de masurare al vitezei al DVD+R (ADIP - ADress in Pregroove) care este mai putin susceptibil la interferente si erori decat sistemul LPP (Land Pre Pit) utilizat de DVD-R. In plus DVD+R are un sistem mai robust de management al erorilor, acesta oferind o siguranta mai mare la scriere cat si acuratete a datelor.