Tablou de Structuri

1.Introducere

Limbajul C apare pe la sfîrşitul anilor 60, cînd Martin Richards a propus limbajul BCPL, orientat programatorilor ce cunoşteau bine arhitectura maşinii – unicele obiecte ale limbajului erau cuvintele de calculator.

Apoi în 1972, dezvoltînd BCPL, Can Tompson propune limbajul B(Bi), în care a fost realizat sistemul de operare UNIX pentru calculatorul PDP-7. În 1972, colaboratorul firmei “Bell-Laboratories”(SUA) Dennis Ritchie a elaborat limbajul C(Si).

Colaborînd cu Can Tompson asupra sistemului de operare UNIX pentru minicalculatoarele de tip PDP-11, el a creat limbajul C(Si). Acest limbaj a fost propus ca un limbaj instrumental de programare şi ca bază a sistemului de operare UNIX. Compilatorul a fost scris în C şi primit prin metoda de dezrăsucire, ceea ce i-a asigurat portabilitate înaltă.

În timpul de faţă este îndeplinit un şir de implimentări ale acestui compilator la diferite calculatoare şi sisteme de operare – în total mai mult de 40 de realizări. Pentru calculatoarele vechi limbajul a fost realizat în sistemul de operare INMOS (pentru calculatoarele de tip SM-4) şi în ALFA DOS – pentru calculatoarele de tip ES-1840.

În timpul de faţă ritmul de realizare al limbajului C la calculatoarele personale este cel mai înalt în comparaţie cu alte limbaje. Acest fapt se explică prin posibilităţile majorate ale limbajului: pe de o parte el propune diverse mijloace de realizare a sistemelor de programare (pînă în prezent predominau limbajele de asamblare), iar pe de altă parte – posedă caracteristici evidenţiate ale limbajelor de nivel înalt şi poate fi caracterizat ca un limbaj de programare de nivel mijlociu.

Programarea în C presupune conceperea principiilor de bază ale funcţionării calculatorului şi ale sistemului de operare. De aceea limbajul este destinat îndeosebi pentru programatori profesionişti. Compilatorul C generează un cod intern ce se caracterizează prin compactivitate înaltă.

Programele scrise în C posedă acţiuni rapide ce se deosebesc puţin de acţiunile rapide ale programelor respective scrise în limbaj de asamblare. Mai mult ca atît, limbajul C este structurat, ceea ce susţine stilul contemporan de elaborare a produsului program.

Eficienţa şi posibilităţile mari ale limbajului de programare C contribuie la extinderea domeniului lui de aplicare.

O facilitate importantă a limbajului C este posibilitatea de a compacta programele sursă. Limbajul C permite o compactare bună a programelor sursă pe seama unor construcţii specifice, cum sînt: expresia de atribuire, expresia condiţională, operatorii de incrementare şi decrementare etc.

Limbajul C oferă facilităţi specifice limbajelor de asamblare cum sînt lucrul pe biţi şi calculul cu adrese. Acest fapt permite adesea scrierea de programe optime, atît în ceea ce priveşte memoria, cît şi timpul de execuţie.

Limbajul C se consideră că este un intermediar între limbajele de nivel înalt şi cele de asamblare. El a cîştigat o popularitate mare în decursul anilor datorită facilităţilor amintite mai sus.

La ora actuală există un standard ANSI al limbajului C, dar numeroasele sale implementări se abat de la acest standard

Limbajul de programare C este un limbaj foarte specific. Principiile programării în limbajul C sînt bazate pe noţiunea de funcţie. De aceea la început vom vorbi puţin despre funcţii în C la general.

De obicei, programele în acest limbaj sînt alcătuite din mai multe funcţii. Programul poate fi într-un fişier sau mai multe, care pot fi translate separat şi încărcate împreună, adăugînd prealabil nişte funcţii din bibliotecă.

Funcţia e o unitate denumită de sine stătătoare de program care rezolvă o problemă concretă. Funcţiile din limbajul C joacă acelaşi rol ca şi funcţiile din alte limbaje. Ele ridică nivelul de modulitate, eficacitate şi lizibilitate a programelor.

Toate funcţiile limbajului C sînt divizate în două grupe: funcţii încorporate şi funcţii definite de utilizator. Funcţiile încorporate (standarde) pot fi apelate după nume fară definire prealabilă. Funcţiile utilizatorului sînt organizate de programatorul însăşi în corespundere cu sintaxa limbajului. Definirea funcţiei utilizatorului e obligatorie.

Ce trebuie să ştim despre funcţii? Trebuie să ştim cum le putem defini, cum să le apelăm şi cum să stabilim legătura dintre funcţie şi programul care o apelează.

Toate funcţiile în programul scris în C sînt egale: fiecare din ele poate apela la orice altă funcţie şi, la rîndul său, poate fi apelată de orice funcţie.

Programul, scris în limbajul C, întotdeauna începe executarea cu funcţia, numită main, de aceea putem alege nume pentru toate funcţiile, în afară de aceea cu care începe executarea programului. Însă cu aceasta specificul funcţiei main se termină; chiar şi ea poate fi apelată de celelalte funcţii (cazul de recursie).

Orice funcţie, în primul rînd, trebuie să fie definită. Definirea funcţiei e alcătuită din titlul şi corpul funcţiei şi este, în fond, realizare de program a acestei funcţii. Pentru a putea utiliza funcţia, ea trebuie descrisă în acel fişier în care ea va fi utilizată (definirea funcţiei se poate afla şi într-un alt fişier).

Sînt două tipuri de descriere: declaraţii şi prototipuri. În declaraţie se descrie numai numele funcţiei şi tipul valorii întoarse (tip de funcţie). În prototip, însă, se descriu numele funcţiei, tipul valorii întoarse şi tipurile parametrilor formali care i se transmit.

Să numim încorporate aşa funcţii care sunt incluse în biblioteca - sistem Turbo-C şi prototipurile cărora se conţin în include fisiere. Funcţiile utilizatorului sînt acelea, ce le-a definit însuşi utilizatorul.

Fişierul, ce conţine programul care trebuie translat, o să-l numim fişier de translare. Funcţiile ce se găsesc într-un fişier de translare le vom numi translate în comun. Funcţiile ce se găsesc în diferite fişiere de translare le vom numi translate separat.

Pentru a uşura programarea în C sînt predefinite un şir de funcţii standarde care se află în bibliotecile standarde. Pentru a lua cunostinţă în Turbo-C cu descrierea prototipului funcţiei, cu utilizarea ei şi pentru a afla în ce include - fişier se păstrează prototipul ei, e de ajuns a tasta pe ecran în mediul Turbo-C numele acestei funcţii şi a apasa CTRL -F1(în acest timp cursorul trebuie să indice la o literă din numele funcţiei ). După aceasta veţi primi informaţiile corespunzătoare.

2.Formularea problemei

Cerinţele:

1).Să se scrie o funcţie pentru formarea tabloului liniar de structuri:

Structura „Proprietar”: numele, numărul de înregistrare, numărul tehnic, vîrsta, telefonul şi oficiul.

Valorile elementelor structurilor se introduc de pe tastatură. La introducerea structurilor se realizează unul din mecanismele:

• introducerea numărului fixat de structuri

• introducerea pînă la apariţia elementului cu valoarea dată

• dialogul cu utilizatorul despre necesitatea de a continua introducerea

2).Să se scrie o funcţie pentru introducerea în fişier a tabloului de structuri

3).Să se scrie o funcţie pentru citirea din fişier a tabloului de structuri

4).Să se scrie o funcţie de completare a tabloului de structuri deja existent

5).Să se scrie o funcţie de căutare a structurii cu valoarea dată a elementului:

vîrsta=30-50, nume-se începe cu „A”; telefon-se introduce

6).Să se scrie o funcţie de sortare a tabloului de structuri după elementul „vîrsta” prin metoda de sortare a bulelor.