Terapii neconvenționale - technețiu

Terapii neconvenţionale

Medicina nucleara isi are inceputurile de mai mult de 50 de ani si acum este o specialitate medicala esentiala pentru diagnosticarea si tratarea bolilor grave. Aproximativ 4000 de spitale - departamente de medicina nucleara si aproximativ 1000 de centre de imagistica nuclera din Statele Unite ale Americii efectueaza aproximativ 12 milioane de studii pe an despre medicina nucleara, contribuind astfel la salvarea nenumarator vieti.

Originile medicinei nucleare provin din mai multe descoperiri stiintifice, cele mai echitabile fiind descoperirea razelor X in 1895 si descoperirea “radioactivitatii nucleare” in 1930. Un eveniment essential pentru medicina nucleara s-a petrecut in anul 1946 cand un pacient bolnav de cancer al glandei tiroide a fost tratat cu iod radioactiv, fapt care a condus la vindecarea pacientului. Raspandirea utilitatii medicine nucleare a inceput in 1950 si a luat amploare in vederea masurarii functiei glandei tiroide, diagnosticarea bolilor acesteia si tratarea pacientilor ce sufereau de hipertiroida. Pe parcursul anilor 1960, utilizarea medicinei nucleare precum o disciplina de specialitate a inceput sa aiba o crestere semnificativa cu progrese importante in tehnologia medicine nucleare. In anii 1970 au avut loc vizualizarea unor organe (in plus fata de glanda tiroida), scanarea ficatului si a splinei, localizarea tumorilor creierului si s-au realizat studii despre urmarile gastro-intestinale. In 1980 s-a descoperit utilizarea medicinei nucleare pentru diagnosticarea bolilor de inima, tot atunci avand loc si integrarea calculatoarelor digitale pentru a spori calitatea tehnicii.

Medicina nucleara este acum o parte esentiala in tratarea unui pacient si este extrem de valoroasa in diagnosticarea timpurie. Este o specialitate medicala care utilizeaza materiale radioactive, numite “radionuclizi” care ajuta la diagnosticarea si tratarea unei varietati de boli. Dezvoltarea medicinei nucleare reflecta desoperirile in domeniile fizicii nucleare, chimiei nucleare si mai tarziu in domeniul biologiei materiale. In timp ce pe parcursul anilor 1920 au avut loc cercetari considerabile, in anii 1930 si 1940 cand substantele radioactive au fost accesibile prin reactoarele nucleare, medicina nucleara a evoluat intr-o specialitate separata. Procedurile medicinei nucleare detecteaza prezenta unei boli mai degraba decat sa ofere un diagnostic exact si este folosita frecvent impreuna cu alte proceduri de imagistica precum raze X, tomografia computerizata, rezonanta magnetica si ecografie. In unele cazuri, o boala poate fi detectata inainte ca o functie a organului sa fie afectata sau inainte de aparitia simptomelor.

Astazi sunt aproximativ 100 de proceduri de medicina imagistica nucelara care furnizeaza informatii despre aproape fiecare organ din corpul uman.

Principiile generale ale imagisticii medicale

Sintagma „imagistică medicală” se referă la obţinerea de informaţii privind starea fiziologică ori patologică, pe baza interpretării imaginii unei porţiuni a corpului. Definit în felul acesta termenul este foarte larg deoarece imaginile ce se pot obţine se bazează pe fenomene diferite, deci poartă informaţie diferită. Ele au totuşi unele elemente comune: reprezintă imagini construite, folosind mijloace tehnice avansate, pe baza răspunsului organismului la interacţiunea cu factori fizici. FActorul fizic poate fi purtat de un factor chimic, de exemplu radiofarmaceuticele. În acest caz, interacţiunea are loc între ctructurile bologice şi factorul chimic, cel fizic fiind însă purtătorul informaţiei.

Interacţiunea cu factorul fizic implică cedarea unei cantităţi de energie ţesutului. Cu cât energia cedată este mai mare, cu atât investigaţia respectivă poate avea efecte colaterale mai importante.

Imaginea se construieşte de la gradul diferit în care un parametru al factorului e modificat prin interacţiunea cu anumite ţesuturi, deci funcţie de caracteristicile acestora. Valorile parametrului respectiv sunt convertite în grade de luminozitate (nuanţe de gri sau culori asociate convenţional) a imaginii. Cu cât diferenţa între caractericticile ţesuturilor, din punct de vedere al factorului respectiv, va fi mai mare, cu atât va fi mai accentuat contrastul imaginii. Calitatea imaginii e dată de contrast şi de posibilitatea de a distinge mai multe detalii, deci de sensibilitate şi de rezoluţie. Calitatea imaginii e afectată de zgomotul suprapus peste semnalul util şi de eventuale artefacte. Aceşti parametri depind de răspunsul ţesutului dar şi de caracteristicile radiaţiei incidente şi de prelucrarea tehnică a raspunsului. Imaginile obţinute prin diferite tehnici diferă de între ele, funcţie de:

• factorul fizic şi parametrii acestuia;

• mecanismul de interacţiune cu materialul biologic;

• mijloace tehnice folosite pentru aplicarea factorului fizic şi înregistrarea răspunsului;

• modul de construire a imaginii, de regulă pe calculator, cel puţin la tomografie; în felul acesta se poate îmbulnătăţi calitatea imaginii.

Principalii factori fizicii utilizaţi astăzi în imagistica medicală sunt: razele X (radiologie, tomografie X sau tomodensitometrie), ultrasunetele (ecografie şi tomografie cu ultrasunete); radiaţiile ionizante emise de substanţe radioactive, fixate, de regulă, pe trasori specifici ţesutului investigat (scintigrafie, tomoscintigrafie sau tomografie de emisie), câmpul electromagnetic (tomografie RMN).