Lizina Furajeră

Cap. I. MEMORIU TEHNIC

În acest proiect s-a prezentat procesul biotehnologic de obţinere a lizinei furajere . lizina furajeră este produsă de Micrococcus glutamicus.

În capitolul II în care sunt prezentate cele mai importante aspecte ale obţinerii lizinei furajere. În prima parte a capitolului s-au prezentat proprietăţile produsului şi domeniile de utilizare a acestuia. În continuare sunt prezentate variantele tehnologice de obţinere a lizinei furajere, precizând avantajele şi dezavantajele fiecărei variante în parte, după care se alege varianta optimă de obţinere a lizinei furajere. După precizarea variantei optime se elaborează schema tehnologică de obţinere a lizinei furajere, descriind pe larg fiecare etapă a schemei.

În continuare sunt prezentate materiile prime, intermediare şi auxiliare din STAS-uri aprobate de legislaţia în vigoare. De asemenea, este prezentat mecanismul reacţiilor biochimice care descriu procesul de obţinere a lizinei.

Fiecare proces trebuie să respecte nişte reguli termodinamice şi cinetice, ele sunt prezentate în acest capitol. O parte importantă a acestui capitol este bilanţul de materiale în care sunt efectuate o serie de calcule cu privire la materiile prime care intra în proces. După efectuarea bilanţului de materiale este prezentat tabelul cu consumuri specifice.

Capitolul III prezintă controlul fabricaţiei, mai precis controlul, reglarea şi automatizarea procesului tehnologic în care sunt descrise metodele de automatizare a bioreactorului pentru a menţine condiţiile favorabile dezvoltării microorganimului producător..

În capitolul IV sunt prezentate utilităţile care sunt folosite în procesul de obţineriilizinei furajere.

Capitolul V descrie produsele secundare rezultate din procesul de obţinere a lizinei , cât şi deşeurile de fabricaţie. Tot în acest capitol sunt prezentate şi metodele de epurare a apelor reziduale dar şi a gazelor rezultate din proces.

În capitolul VI sunt prezentate condiţiile de ambalare, depozitare şi transport ale materiilor prime, intermediare şi auxiliare dar şi cele pentru produsul util.

În capitolul VII sunt prezentate norme de protecţie a muncii şi P.S.I. care trebuie respectate pentru buna desfăşurare a procesului tehnologic de obţinere a lizinei furajere.

În final, este prezentată bibliografia.

CAP. II TEHNOLOGIA DE FABRICAȚIE

Producția industrială a aminoacizilor a început odată cu decoperirea micoorganismului Micrococcus glutamicus. Descoperirea acestui microorganism a fost facută de către Kinoshita, în anul 1957.[1]

Pentru producția la scară industrială a aminoacizilor au fost cercetate următoarele microorganisme: E.freundii, K. citrophila, E. coli, S.marcescens, M. Glutamicum. Dar în practică cele mai folosite sunt K. citrophila, E. coli, S. marcescens, M.Glutamicum. [1]

Aminoacizii sunt compuși organici ce conțin în structura lor gruparea carboxil - COOH ( cu caracter acid ) și gruparea amino - NH2 ( cu caracter bazic ) legate de un radical organic și au următoarea formula generala: [2]

În ceea ce privește nomenclatura, aminoacizii provin din acizi carboxilici . Denumirea aminoacizilor se formează prin adaugarea prefixului „amino” la numele acidului carboxilic corespunzător Prin prefixele „di” , „tri” etc. se arată numărul de grupe amino și carboxil, iar poziția relativă a doua grupe funcționale se precizează cu literele grecești α, β, ε, δ, γ, în care acidul este α dacă grupările amino și carboxil se leagă de un acelați carbon, β dacă grupările amino și carboxil se leagă la atomi de carbon alăturați, iar, pe măsură ce crește distanța, se vor numi γ, δ, ε. În cazul compușilor aromatici, se folosesc prefixele „orto“, „meta“, „para“( acid α amino propanoic, acid β amino propanoic).[2]

Unii aminoacizi sunt obținuți prin procese enzimatice simple (l–alanina, l–aspartic), alții aminoacizi (l-izoleucemia, l-triptofan) sunt produși în prezența unor percursori specifici, iar a treia clasă de aminoacizi (l – glutamic, l-lizina), se obțin prin fernentații în profunzime.[1]

De asemenea, aminoacizii reprezintă substanțele specifice materiei vii, care se caracterizează prin prezența în aceeași molecula a unei funcții acide și a unei funcții bazice și care intră în componența proteinelor.[2]

Sunt constituienți ai proteinelor. Deși se cunoaște un număr foarte mare de aminoacizi naturali, exista doar 20 de aminoacizi prezenți în toate organismele vii, de la cele mai simple până la om. Alături de acești 20 de aminoacizi fundamentali, în proteine se mai întâlnesc alți câțiva care rezultă de fapt prin modificări chimice ale acestora după încorporarea în lanțuri polipeptice. Toți aminoacizii care intră în structura proteinelor sunt α – aminoacizi (cu excepția prolinei care are o grupare aminică secundară). Diversitatea aminoacizilor este dată de natura radicalului R.[2]