Consiliile Monetare și Ancore Monetare

Scurt istoric

Pe plan mondial ideea consiliului monetar a fost susţinută în special de Hanke şi Schuler, dar numărul celor care au scris pe această temă este destul de mare, unele lucrari fiind citate şi de autorii acestui studiu.

Relativ recent, discuţiile privind posibila adoptare a consiliului monetar ca soluţie la problemele indisciplinei financiare au început şi în România deşi, în mod sporadic, despre această idee s-a discutat încă din primii ani de tranziţie.

Într-una dintre primele lucrări apărute, care compară banca centrală şi consiliul monetar, se ajunge la concluzia că există mai puţine dezavantaje pentru o economie dacă operează cu un consiliu monetar, comparativ cu cazul în care sistemul monetar este bazat pe banca centrală.

Unul dintre autorii prezentului studiu a discutat această problemă şi a atras atenţia că o slabiciune de fond a consiliului monetar este că nu poate asigura, ipso facto, disciplina financiară a economiei

Înainte de anii ΄50, putine ţări în curs de dezvoltare , cu excepţia celor din America Latină, aveau banci centrale. Până atunci, multe dintre ele au fost colonii ale unor ţări europene, în special ale Marii Britanii şi Franţei. Monedele majorităţii acestora erau ţări legate într-un fel sau altul, de dolar, de lira sterlină, sau de francul francez. Dolarul, lira sterlină şi francul francez au cunoscut înainte de anii ΄70 dificultăţi.Dar chiar şi aşa ele au impus un fel de control de calitate valutelor din tările în curs de dezvoltare, prin intermediul legăturilor dintre cursurile de schimb.

Folosite ca „ancore” modelele puternice au asigurat o oarecare disciplină şi departe de a constitui etaloane monetare perfecte, au frânat tendinţele inflationiste şi au stimulat creşterea economică a ţărilor în curs de dezvoltare.

Înainte ca ţările în curs de dezvoltare să-şi constituie bănci centrale, ele adoptaseră o varietate de angajamente pentru păstrarea legăturilor cursului de schimb cu dolarul , cu lira sterlină sau cu francul francez. În câteva tări sistemul bancar era complet liber(free banking, lb engl.)- băncile comerciale concurente puteau emite bancnote , deşi în cele mai multe tări în care acestea au existat intervenţia guvernamentală le pusese capăt. Alte ţări ( incluzând colonii franceze şi portugheze) au acordat monopolul emisiunii monetare unor bănci comerciale. Coloniile franceze aveau instanţe monetare. O instanţă monetară este un organism guvernamental care emite bancnote respectând reguli stricte .

Instanţele monetare din coloniile franceze erau supervizate de guvernul francez acesta nedorind să fie pus în situaţia de a plăti pentru greşelile lor.

Alte ţări în curs de dezvoltare, în special coloniile britanice, aveau Consilii Monetare.

Consiliul Monetar este o autoritate care emite bancnote şi moneda metalică acoperite într-o proporţie de 100% de active exprimate într-o valută străină („ancora”) şi deplin convertibile la cerere în acestea la un curs de schimb fix. Un Consiliu Monetar deţine ca rezerve active cu risc scăzut: obligaţiuni şi alte active plătibile în valuta „ancora”. Prin lege rezervele acopera în proporţie de 100% sau chiar într-o proporţie mai mare bancnotele şi monedele aflate în circulaţie.

În al doilea rând, guvernele au fost împiedicate să tipărească bani fie de către proprietatea privată în cazul ţărilor unde emisiunea monetară era privilegiul unor bănci comerciale- fie reguli stricte de politică monetară în cazul sistemelor unde au funcţionat Instanţe Monetare sau Consilii Monetare. Cele mai multe dintre ţările care au adoptat sisteme premergatoare băncilor centrale şi-au păstrat convertibilitatea deplină a propriilor monede în valută stabilă ca ancora pentru cursul de schimb.

De-a lungul anilor ΄50 şi ΄60, cele mai multe ţări în curs de dezvoltare o dată cu afirmarea suveranităţii lor, au înlocuit Instanţele Monetare şi Consiliile Monetare cu sistemul bazat pe Banca Centrală.

Nu cu mult timp în urmă a început o evoluţie în sens invers. În aprilie 1991 Argentina şi-a stabilizat moneda în termenii sistemului bazat pe Consiliul Monetar. Ea a apelat la această soluţie în condiţiile în care rata anuală a inflaţiei trecuse de 2000% . Ca valută ancora a fost ales dolarul american, iar rezervele au fost asigurate prin acoperirea în proporţie de 100% în active exprimate în dolari.Argentina a avut patru ani de creştere economică şi a redus rata inflaţiei la aproape 5% în 1995 ceea ce este foarte neobisnuit pentru ţările din America Latină.