Politică comercială comună

Politici comerciale comune

Uniunea Europeana este cel mai mare actor comercial global, acoperind circa 20% din exporturile si importurile mondiale. Ea joacă un rol important in promovarea comerţului mondial bazat mai ales pe un sistem multilateral.

Politica comercială este una dintre primele patru politici comune incluse în Tratatul de la Roma în 1957 – privind crearea “Comunităţii Econoice Europene”, ca intstrument principal de realizare a integrării pieţelor naţionale într-o piaţă regională unică

Prin Tratatul de la Roma nu se intenţiona crearea unui bloc comercial închis, inaccesibil ţărilor neparticipante la grupare ci dimpotrivă, abordarea relaţiilor comerciale ale CEE avea la bază viziunea liberului schimb.

Obiective şi principii

Politica comercială are 2 obiective principale:

Promovarea comerţului cu alte state şi a liberului schimb. Atingerea acestui obiectiv ar presupune renunţarea la protecţionismul comercial

Creşterea forţei competitive a societăţilor comunitare, obiectiv care depinde de integrarea pieţelor naţionale şi de implementarea unui mix de politici

Principiile de bază a politicii comerciale:

o economie de piaţă deschisă în care concurenţa este liberă

uniformitate sau unicitatea în domeniul tarifar, al acordurilor comerciale, al liberalizării comerciale

Subsidiaritatea

Conţinutul şi actorii PCC

Instituţii comunitare responsabile de PCC

Baza legală a politicii comerciale a UE este Articolul 133 din Tratatul privind Comunitatea Europeană. Pe aceasta bază, Comisia Europeană negociază în numele Statelor Membre prin consultări cu un comitet special „Comitetul Articolul 133” (“C133”). C133 este compus din reprezentanţi ai celor 27 de state membre şi din Comisia Europeană. În cadrul acestuia se discută întreaga problematică de politică comercială, ce afectează Comunitatea, de la probleme strategice ale rundelor de negocieri din OMC până la probleme specifice ale exporturilor de produse individuale. În cadrul acestui Comitet, Comisia prezintă şi îşi asigură sprijinul din partea tuturor Statelor Membre pe toată problematica privind politica comercială.

În cazul negocierii de acorduri cu unul sau mai multe state terţe sau cu organizaţii internaţionale, Consiliul este cel care autorizează Comisia să deschidă şi să reprezinte UE la negocierea acordurilor comerciale comunitare. Deciziile referitoare la politica comercială comună adoptate în Consiliu presupun întrunirea majorităţi calificate.

Această partajare a responsabilităţilor între organismele comunitare ridică o serie de probleme şi poate da naştere unor conflicte instituţionale. Fricţiunile instituţionale pot interveni ca urmare a faptului că:

Comisia are o viziune mai largă asupra politicii comerciale, considerând că tot ceea ce poate afecta schimburile UE cu terţii face parte din politica comercială şi comună şi este de competenţa sa,

Consiliul, are o viziune mai restrânsă asupra politicii comerciale comunitare pe care o reduce exclusiv la aspecte de bariere comerciale tarifare şi netarifare şi acorduri preferenţiale.