Publicitate mincinoasă - detergenți

Capitolul 1. Prezentarea generală a produsului

1.1 Scurt istoric

O legendă romana spune că denumirea de “săpun” provine de la locul numit “Muntele Sapo” din vechea Romă, unde grăsimea provenită de la sacrificarea animalelor se amesteca cu cenuşă şi curgea spre râu, atunci când ploua. Femeile care spălau rufe în râul Tibru au observat că acest amestec rezidual le curăţa rufele mult mai bine decât o făcea numai apă.

Documentele vremii arată că fenicienii foloseau săpun în anii 600 î. Hr. pentru a curăţa lâna, bumbacul sau fibrele naturale, înainte de ţeserea lor, iar istoricul roman Plinius cel Bătrân a relatat că săpunul se poate obţine din seu de capră şi cenuşă din lemn de fag, afirmând şi faptul că, atunci când se adaugă sare, amestecul se întăreşte.

În timpul ascensiunii civilizaţiei romane, băile publice au devenit din ce în ce mai populare. Prin secolul II e.n. medicul grec Galen a început recomandarea săpunului atât cu scop medical, cât şi pentru curăţire. Se pare că în secolul XV se producea săpun în Veneţia, apoi, în secolul XVII în Marsilia. În secolul XVII fabricarea săpunului s-a răspândit în întreaga Europă şi în America de Nord, iar în secolul XIX fabricarea săpunului a devenit una dintre cele mai importante industrii.

În 1907, săpunul s-a transformat în detergent când o firmă germană a început comercializarea detergentului Persil. Pe lângă săpunul de acid carboxilic, Persil conţinea perbatat de sodiu (NaBO3), silicat de sodiu şi carbonat de sodiu. De aici, perbatat+silicat=PERSIL.

Până în anul 1970 săpunul era cel mai folosit detergent, dar în timpul celui de-al doilea război mondial lipsa grăsimilor, incredient predominant din săpun, a dus la cercetarea detergenţilor sintetici. Apoi, după război, apariţia maşinilor de spălat automate a accentuat nevoia unor noi alternative de săpun.

1.2 Clasificarea detergenţilor

De câteva decenii se produc, în mari cantităţi, compuşi sintetici folosiţi în industria textilă şi a pielăriei, precum şi în gospodărie, că agenţi de curăţire (detergenţi), agenţi de udare, emulgatori şi dispersaţi. Proprietăţile acestor produşi care se pot cuprinde sub denumirea de “agenţi de activitate superficială”, variază puţin în funcţie de structură.

Detergenţii sunt agenţi de spălare sintetici, care ajută la îndepărtarea murdăriei şi a grăsimii. Dacă în compoziţia detergenţilor intră unul sau mai mulţi agenţi tensio-activi aceştia curată mai eficient.

Agenţii sunt clasificaţi după proprietăţile lor ionice (încărcătura electrică) în apă. Astfel se disting patru mari categorii:

• Anionici (încărcătura electrică negativă);

• Neionici (fără încărcătură electrică );

• Cationici (încărcătura electrică pozitivă);

• Amfoteri (încărcătura electrică negativă sau pozitivă).

Detergenţii anionici sunt folosiţi în detergenţii pentru spălătorii şi în detergenţii pentru spălarea vaselor cu mâna. Ei se ionizează în soluţii, au proprietăţi de curăţire excelente şi sunt foarte spumanţi.

Detergenţii neionici nu fac multă spumă şi sunt folosiţi în spălătorii şi în maşini automate de spălat vase şi ca ajutoare la clătire. Pentru că nu se oxidează sunt rezistenţi la tăria apei şi curată bine majoritatea petelor.

Detergenţii cationici sunt folosiţi pentru a face fibrele mai moi şi mai delicate (gen Cocolino, Silan, Lenor). Sunt întrebuinţaţi şi ca dezinfectanţi, produse de igienizare şi curăţire a casei.

Detergenţii amfolitici sunt folosiţi în igiena personală şi în curăţirea casei datorită spumei, blândeţii şi stabilităţii. Ei pot fi anionici, cationici sau neionici în funcţie de PH-ul (aciditatea sau bazicitatea) apei.

Principala materie primă pentru fabricarea detergenţilor o constituie hidrocarburile, în structură multor detergenţi apare gruparea sulfinică său gruparea sulfat. Acestea se introduce în moleculele organice prin reacţii de sulfurare şi respectiv de sulfatare. În general procesul tehnologic de fabricare a detergenţilor de acest tip cuprinde următoarele etape: fabricarea materiei prime, sulfonarea acesteia, neutralizarea, purificarea detergentului, condiţionarea şi uscarea produsului finit.

Un detergent comercial este un amestec de complex, din care 10-15% reprezintă produsul activ de suprafaţă. Un rol important în constituţia unui detergent comercial îl reprezintă substanţele de complexare, 35-45% (cea mai utilizată fiind “tripolifosfatul”de sodium (Na5P3O10) care evită formarea de precipitaţii de cationii de Ca, Mg, Fe şi ai altor metale polivalente, producând în acelaşi timp şi efecte sinergetice . De asemenea se mai adaugă un agent de albire (poroxiborat de sodium:NaBO3.4H2O) în proporţie de 20-30%, g, precum şi alte produse auxiliare a căror proporţie este cuprinsă între 0.1si 0.5%/g.

Detergenţii pe care îi găsim pe piaţă de specialitate pentru spălarea rufelor sunt: de tip pudră, de tip lichid, iar mai nou sub formă de capsule cu gel.

Detergenţii pudră sunt mult mai eficienţi pentru spălarea rufelor albe decât cei lichizi datorită faptului că aceştia conţin agenţi de înălbire (lucru posibil doar la detergenţii de tip pudră). Din punct de vedere ecologic însă, au efecte mult mai nocive asupra mediului înconjurător decât detergenţii lichizi.

Pe prima poziţie în topul preferinţelor consumatorilor se regăsesc detergenţii pudră, aceştia având un preţ inferior detergenţilor lichizi.