Relațiile Publice în Societate

Introducere

Termenul de public relations a patruns, alaturi de alte notiuni ca management, marketing, advertising în vocabularul şi în realitatea româneasca, în ciuda faptului ca uneori este învaluit de o aura de mister, sau de neîncredere. Confundate când cu ghişeul de relatii cu publicul, când cu reclama, cu oficiul de protocol sau cu ziaristica, Relatiile Publice sunt totuşi un domeniu complex, un instrument de mare penetrare, care nu pare sa fie folosit în tara noastra la întreaga lui capacitate. Un domeniu pe care lumea occidentala îl cunoaşte ca atare înca din secolul trecut (deşi se pot gasi radacini mult mai vechi, aşa cum am sa arat în capitolul I), a început sa patrunda dupa 1990 şi în România.

Lucrarea de fata îşi propune sa acopere acest domeniu de "ultima ora" , domeniu care "vine" şi care, sunt convinsa, va domina modul de gândire din viitor. Este vorba de Relatiile Publice.

Noutatea domeniului pe carel numim generic Relaţii Publice este atât de mare, încât în literatura de specialitate este nevoie de cât mai multe „introduceri" care sa surprindă, din perspective diferite dar complementare, specificul acestui tip de activitate umană. Cred câ niciodată nu vor fi prea multe „introduceri în Relaţii Publice", iar abordările pot fi oricât de diferite. Chiar dacă ele vin din mai multe direcţii, până la urmă se completează, concurând la formarea culturii comunicaţionale absolut indispensabile modernizării României.

Sub ochii noştri se naşte o nouă societate. Naşterea ei afectează destinul a peste şase miliarde de oameni. Totuşi, nimeni nu este destul de pregătit s-o înţeleagă, s-o accepte şi să i se adapteze. Schimbarea accelerată a societăţii pro¬duce legiuni de inadaptaţi, care devin tot mai numeroase si mai diverse, pe măsură ce creşte gradul de incertitudine si de insecuritate. Ele se găsesc nu numai in ţările care lasă impresia că nu ţin pasul, ci şi în cele care se află în avangarda schimbării.

Cei care suportă schimbările pasiv nu se pot adapta la ele, căci ritmul acestora depăşeşte capacitatea lor de adaptare: de unde şi reacţiile negative, resentimentele, distructive (naţionalismul cultural, xenofobia sau terorismul internaţio¬nalizat sunt doar unele dintre ele). Cei care participă la schimbări pot să spună cu mândrie „noua societate se naşte din mâinile noastre", trăind sentimentul măgulitor că se află pe creasta valului, că sunt „vârf de lance" într-un domeniu sau altul, într-o ţară sau alta. Dar nici ei nu sunt pregătiţi să răspundă adecvat la reacţiile inadaptaţilor, reacţii care au acelaşi grad de noutate ca şi schimbările. Dacă cei din prima categorie nu se pot adapta la schimbări, cei din a doua categorie nu se pot adapta la reacţiile celor din prima cate¬gorie. Aşadar, noua societate nu se naşte curată şi calmă, ca frumoasa Venus din spuma mării, ci ca un ghem de contradicţii, de tensiuni şi de conflicte.

Toffler scria: „Accelerând orbeşte ritmul schimbărilor, inovând in permanenţa şi înmulţind opţiunile, noi ne jucăm iresponsabil, ca nişte ucenici vrăjitori, cu premi¬sele ambientale ale raţionalităţii. Condamnăm milioane şi milioane de oameni să sufere şocul viitorului" Explicaţia aces¬tui şoc era simplă: dacă până astăzi mai multe generaţii succesive au trăit în acelaşi tip de civilizaţie (copiii trăiau la fel ca părinţii, care trăiseră, şi ei, la fel ca bunicii), in epoca noastră un individ trăieşte, de-a lungul vieţii sale, mai multe schimbări majore, care afectează tipul de civilizaţie. „Şocul viitorului" este un fel de „şoc cultural", pe care până acum il resimţea doar calatorul care trecea dintr-o civilizaţie in alta (fenomen descris cu lux de amănunte în celebrul roman al lui James Clavell „Shogun); astăzi, putem resimţi acest şoc stând pe loc, sau tocmai fiindcă stăm pe loc. EI se datoreşte tendinţei de accelerare a schimbării sociale: „Schimbarea, constata Toffler, se prăvăleşte peste capetele noastre ca o avalanşă şi majorita¬tea oamenilor sunt complet nepregătiţi pentru a-i face faţă" Peste un deceniu, Toffler înlocuia metafora „avalanşei" cu cea a „valului", care ii permitea să înţeleagă tranziţia de la civilizaţia industrială la cea post-industrială ca pe o „ciocnire de valuri": unul care avansează, la suprafaţă, şi altul care se retrage, la adâncime - de unde tensiunile, luptele şi rupturile din societăţile şi din vieţile noastre. Funcţia epistemică a metaforei era decodată de autor încă din „Introducere": „De cum am început să gândesc în funcţie de valuri de schimbare care se ciocnesc şi se suprapun, provocând conflicte şi tensiuni in jurul nostru, mi s-a modificat însăşi concepţia despre schimbare. In orice domeniu, de la învăţământ şi sănătate la tehnică, de la viata personală la politică, am putut distinge acele inovaţii care sunt doar superficiale, ori numai nişte prelungiri ale trecutului industrial, de cele care sunt cu adevărat revoluţionare" Probabil că astăzi, în 2009, metafora cea mai potrivită ar fi nu „valul", ci „tsunami". Daca in urma cu un sfert de veac Toffler vorbea de o accelerare a dezvoltării, astăzi putem vorbi de o accelerare a accelerării.

CAPITOLUL 1: ASPECTE TERORETICE PRIVIND RELAŢIILE PUBLICE ÎN SOCIETATE

1.1. Istoricul relatiilor publice

A.Originile relaţiilor publice moderne

În Evul Mediu, relaţiile publice au continuat să se dezvolte folosind noile mijloace de comunicare ale vremii. Un faimos exemplu este cel al Tapiseriei din Bayeaux, care preamăreşte cucerirea Angliei de către normanzi din 1066. Forma modernă a relaţiilor publice, înţelese ca element vital pentru managementul instituţiilor publice şi private, se întrezărea abia în timpul Renaşterii şi Reformei. Marile documente despre libertate din acele vremi, foarte influente în epocă, dau seama de puterea pe care o căpăta deja comunicarea publică. Magna Carta, de pildă, Carta Englezească a drepturilor şi libertăţilor din secolul al XIII-lea, a inspirat ulterior Constituţia Statelor Unite ale Americii.