Tendințe în Dezvoltarea Comerțului Mondial cu Servicii Turistice

CAPITOLUL 1: TENDINŢE ACTUALE PRIVIND COMERŢUL INTERNAŢIONAL CU BUNURI ŞI SERVICII

În mod tradiţional, comerţul internaţional cu servicii, a fost considerat un element al economiei nationale, mai precis un accesoriu al procesului de producţie şi distribuţie de bunuri, sectorul serviciilor şi-a sporit continuu importanţa şi ponderea în schimburile economice internaţionale din ultimele decenii.

Preocupările pentru definirea comerţului internaţional cu servicii au sporit la sfârşitul anilor ’70 după deciziile de a negocia problema serviciilor sub auspiciile GATT.

Dezbaterile în cadrul Rundei Uruguay de negocieri multilaterale în comerţ, începute la Punta del Este în anul 1986, s+au concentrat mult asupra trasării liniei de demarcaţie între comerţ şi investiţii în servicii .

Prin analogie cu comerţul de bunuri , comerţul internaţional cu servicii este definit ca activitate de export şi import de servicii, respectiv de vânzări şi cumpărări ce depăşesc efectiv frontiera vamală a ţării2.

Stabilirea demarcaţiei între „comerţ” şi „investitie” în servicii este cu atât mai dificilă, cu cât acelaşi serviciu poate face obiectul fie unuia, fie celuilalt domeniu.

Prin continutul lor, serviciile internaţionale implica atât operatiuni comerciale, cat si operaţiuni investiţionale, ceea ce face ca schimburile internaţionale de servicii sa fie constituite concomitent atât din comerţul internaţional cu servicii-propriu zise, cât şi din fluxurile determinate de mişcarea capitalului şi a muncii.

Definite în sens mai larg, serviciile pot fi considerate ca făcând obiectul comerţului internaţional când sunt de origine externă (când sunt furnizate de o întreprindere ce nu aparţine ţării consumatoare).

În unele situaţii realizarea proximitaţii dintre consumatori şi producători implică deplasarea în străinătate a consumatorilor.

Gary Sampson

1.1. Clasificări sectoriale ale activităţii economice

Adâncirea diviziunii mondiale a muncii şi formele concrete pe care le-a îmbrăcat într-o etapă sau alta au depins şi depind de nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie şi în primul rând, de dezvoltarea industrială a numeroaselor state ale lumii.

Se impune ca o necesitate obiectivă intensificarea participării la diviziunea mondială a muncii, în primul rând, pentru ţările rămase în urma din punct de vedere al dezvoltării economice pentru că numai astfel ele vor putea înlatura decalajul considerabil care le desparte de ţările puternic industrializate şi bine ancorate în diviziunea mondială a muncii.

Diviziunea mondială a muncii este o categorie economică care exprimă relaţiile ce se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltări producţiei şi comerţului internaţional, precum şi locul şi rolul fiecarui stat în circuitul mondial de valori materiale .

Altfel spus, diviziunea mondială a muncii este un proces de specializare internaţională în producţie a economiilor naţionale, statornicit de-a lungul timpului şi care reprezintă baza legaturilor dintre ele. Ea arată, deci, locul pe care diferite ţări ale lumii îl ocupă în economia mondială şi reprezintă temelia materială a fluxurilor economice internaţionale. Acest proces de specializare internaţională în producţie are ca scop adaptarea potenţialului economic naţional al statelor la cerinţele în continuă schimbare ale pieţei mondiale şi este determinat de o serie de factori, cum sunt: condiţiile naturale fizico-geografice, mărimea teritoriului şi populaţiei fiecarei ţări; nivelul etnic şi gradul de diversificare al aparatului productiv din fiecare ţară; tradiţiile economice; apropierea geografică a statelor şi stabilirea anumitor raporturi de complementaritate economică dinamică între ele; o serie de factori extraeconomici (dominaţia colonială, relaţiile de producţie, războaiele etc.) .